sâmbătă, 17 noiembrie 2012

WEEDISSIMO

Vă mai amintiţi trenurile verzi de pe pereţii din postarea trecută?
Ei bine, din ei a coborât o herghelie întreagă de cai (verzi praz, desigur!). Care nechează frenetic de ceva zile pe pereţii minţii mele şi se încăpăţânează să nu-mi dea pace.
Se întâmplă uneori în viaţă lucruri inexplicabile. Ca acum, de pildă.
Raţionalul meu, ca un bumerang proptit adânc prin spaţiu, s-a gândit să revină taman acum la purtător şi să ma buşească furios între ochi, exact acolo unde parapsihologii zic c-ar fi cel de-al treilea ochi al nostru, ăl responsabil cu nevazutul.
Văd stele (verzi, că doar asta-i tema!) şi-mi imaginez raţionalul ca pe-un omuleţ mucalit, îmbrăcat într-un parpalac de detectiv, care-mi aruncă zeflemitor: "Madam, damn it, m-am plictisit să-mi tot bat joc de tine şi tu să nu te prinzi! Află că n-am nicio cheie în buzunar, doar nişte ciocolată topită-n cusătura căptuşelii. Vrei chei? Dă un google pe "intuiţie"!".
Păi şi-am dat! Că d-asta m-am pricopsit cu buchetul ăsta de cai verzi pe care nu mai ştiu cum să-i îmblânzesc. Cum dau să pun şaua pe unul şi să-i şoptesc la ureche "Hai căluţ să zburăm ca vântul şi ca gândul!" cum m-aruncă din şa de nu mă văd şi iarăşi ajung la cucuie şi la stele verzi. Se pare că orice-aş face, răspunsul mustangilor mei e unul cât se poate de retoric şi de peiorativ. "No shit!" nechează ei cu voci suave.
Mi-amintesc de păţania cu învăţatul mersului pe bicicletă.
Cînd aveam vreo 8 ani, visul meu suprem era un Pegas. Şi-ntr-o bună zi, l-am primit. Habar n-aveam să merg pe bicicletă, ştiam doar că-n genunchii mei veşnic juliţi zace geniul unui mare biker. Tata, ştiindu-mă repezită şi predispusă la accidente, mi-a zis grijuliu: "Tina tatei, hai să te ţin eu din spate, de şa, până când înveţi să-ţi ţii singură echilibrul!". Nu am vrut. Ba chiar mi s-a părut umilitoare ideea. Am încălecat cu demnitate Pegasul portocaliu electric şi m-am aruncat ca o furie asupra pedalelor. Doar eu, Pegasul nou-nouţ şi-o stradă la vale. Ăla a fost momentul când mi s-a arătat pentru prima dată, ieşind dintr-un stâlp de beton, cu clănţănit de dinţi şi cucui în frunte, un stol de stele verzi. Aşa am aflat de timpuriu că stelele verzi nu-s o simplă metaforă. Mult timp am crezut că ele trăiesc ascunse doar în inima stâlpilor. Apoi m-am făcut mare şi le-am găsit, la fel de verzi şi de păcălitoare, pe dindărătul multor altor lucruri.
Dar ce să fac, cum să fac când nebuna asta de Intuiţie vine tăvălug peste mine, îi smulge parpalacul domnului Raţional şi-l trimite-n pielea goală pe stradă, să se facă de râs?! Vai de steaua mea, aia înverzită toată!

Luceafărul din 335

În căutare de răspunsuri la realitatea asta care-mi tot priponeşte caii verzi la uşă, am trecut pe nivelul următor de ţăcăneală şi într-o alegorie de rugă-n înaltul universului, îl implor să-mi trimită un semn, doar-doar voi afla ce naiba vrea prezentul de la mine. Ah, şi-l mai rog să nu carecumva să-mi trimită vreun semn alambicat care să mă zăpăcească şi mai tare, ci unul scurt şi la obiect, explicit, ca pentru un începător ca mine.
Cu aceste detalii bine puse la punct îmi incep voioasă şi meditativă ziua de ieri.
Urc în 335, către treaba mea. Zâmbesc tâmp şi fără motiv pe sub ochelarii de soare, că se pare ca până una-alta, ăsta-i rolul cailor mei verzi, să mă facă să par cvasi-imbecilă.
Aproape de Iancului urcă o ţigancă tânără, murdară şi jumătate ştirbă pe arcada de sus. Se uită cercetător în ochii mei, după care fixează cu interes înghesuiala dimprejur. Apoi trage aer în piept şi-ncepe: "A fost odată ca-n poveşti......Cobori în jos, luceafăr blând, alunecând pe-o rază...............". Frumos, cu dicţie şi chiar cu o cadenţa de ediţie de teatru radiofonic. Apoteotic devine finalul, când în voce-i apare o uşoară gâjâială şi mai şi sâsâie sinistru la versul cheie "ci eu în lumea mea mă sssssssimt nemuritor ssssssssssi rece".
"Fuck, fuck, fuck, asta nu-i semnul meu, nuuuuuuuuuu!" am ţipat îngrozită în mintea mea iar în realitate am pironit-o c-o privire plină de ciudă pe ţiganca nedumerită. Mai-mai s-o iau la rost că n-a urcat la bord cu altă poezie!

Imaginarium

Când lucrurile dau să se împiedice iar mintea stă să scoată fum ca un motor supraturat, cică e bine să stai locului şi să te relaxezi, cu nişte exerciţii anume şi cu nişte tacâmuri de meditaţie. Asta am învăţat de la nişte prieteni de-ai mei mai spiritualizaţi, care mi-au explicat pe îndelete cum stă treaba. Adică îţi ademeneşti mintea sa intre pe o portiţă de emisie alfa, către locul magic pe unde se află liniştea şi implacabilul lui wtf! Asta cu wtf-ul fireşte că e contribuţia mea personală, ca să nu vin cu mâna goală.
Crezând cu toată puterea că metoda ajută, mi-am utilat virtual un mic spaţiu mental de meditaţie şi de relaxare. Partea asta mi-a plăcut cel mai mult, am fost neobosită la inventat cadrul, care a ieşit fellinian până-n pânzele albe.
O mare. O mare SF, acoperită cu o pojghiţă metalică vie ce pulsează pe sub cer în zeci de culori, schimbătoare, unduitoare, până la bordurile de val alb-auriu.  Marea mea cu manta strălucitoare, respirând odată cu cerul.
Nisipul de pe fâşia îngustă de plajă e pulbere de sidef alb-tradafiriu, ca o splendidă carne minerală.
Şi-n mijlocul la frumuseţea asta de peisaj mi-am instalat eu baldachinul de meditaţie. E maaaaaaaaaaare, cu braţe din lemn de santal şi nişte fâşii de pânză aurie îi flutură din umeri. Mi-am pus multe perne-n pat, că-s ataşată de huzur până şi-n meditaţie.
Am numărat de la 100, descrescător, că aşa m-au învăţat că se face în intro. Când am ajuns la 1, bucuroasă şi relaxată, bâşti în decorul meu de vis. Mă trântesc în inima paradisului cu multe perne şi-mi contemplu liniştită marea, mulţumită de creaţie. Visând eu cu ochii întredeschişi la pace şi la alte chestii nemuritoare, mi se pare ca simt o altă prezenţă în SF-ul meu. Leneşă, ridicată într-un cot, scrutez liniile întrezărite în zarea purpurie. Era ca şi cum aerul sculptează din el însuşi, o siluetă. Şi cu fiecare pas, ea capătă contur. Se apropie. Mă ridic în fund, cu picioarele strânse sub mine într-o rână şi cu mâinile sprijinite pe marginea patului.
O femeie. Frumoasă, fără să fie frumosul cunoscut, ca o frumuseţe din inconştienţa frumuseţii, la graniţa dintre văzut şi nevăzut, balans subtil al senzualităţii îndelung cercetătoare camuflate în ingenuu. Feminină şi androgină în acelaşi timp. Nu e nici înaltă nici scundă, silueta ei păstrează ceva din eter, din mare şi din sideful de pe plajă. E şovăielnică.  În ochii ei se sparg nişte valuri chihlimbarii. Se opreşte în faţa mea şi tace. Nu simt niciun cuvânt în ea. Doar mare. Mă priveşte lung şi-mi vad bordurile de val îmbrăcându-i irisul. Se apropie până când îi simt respiraţia vibrând într-a mea. Nu vorbim. N-o întreb cine e pentru că-i simt surâsul cald, uşor trist şi stingher şi ştiu cine e.
N-o întreb ce caută în proiecţia mea pentru că ştiu cum m-a găsit.
Îi cuprind obrajii în palme, marea se tranformă într-o uriaşă aură roz-închis-deschis-portocalie-violet-albă-aurie.
Simt că vine de departe, că-i e frig şi somn. O cuprind cu braţele şi-o cuibăresc în mine.
Din pojghiţa vie care acoperă marea creşte un bonsai de cireş.

***

Nu ştiu către ce ma vor mai purta sesiunile de meditaţie şi mai mult decât atât, nu ştiu dacă ar trebui să le mai continui. Nu de alta, dar îmi plac atât de mult încât risc să capăt o dependenţă foarte bizară!
Deşi, cu sau fără ele, fiinţa aceea (ne)cunoscută mă însoţeşte, peste puterea mea de înţelegere, prin toate cotloanele de gând. Urc într-un metrou din care simt că ea tocmai a coborât. Merg pe stradă şi simt acut cum îmi inundă plămânii aerul pe care tocmai l-a expirat ea cu nişte minute în urmă. Cateodată îmi vine să-i las mici semne lipite pe geamul de la metrou sau pe bordura dintr-o staţie. Sau să scriu cu linii ţipătoare de graffiti pe scaunul gol de lângă mine "Te plac şi pe "viu"!", ca într-un basm urban postmodern.  Ne petrecem peste oraş, peste oameni şi peste metrouri, o simt zâmbind cald, uşor trist şi stingher şi ştiu cine e.

Nu, nu fumez ierburi iar la alcool am renunţat demult!
Se întâmplă....jur că habar n-am ce se întâmplă!!!!

https://www.youtube.com/watch?v=SFXO6EfR4Uw  

***
Passing by...and by the way...
https://www.youtube.com/watch?v=IKSoBJ8WirE&feature=related






9 comentarii:

Cristina Radu spunea...

Stiu ca nu e frumos sa rad de tribulatiile oamenilor, dar m-am prapadit deja (de ras), asa ca faptul e consumat. Luceafarul, saracul, zicea el ca e rece, dar raceala nu te face sa te arunci din cer pentru o femeie si sunt convinsa ca ar fi facut-o si alta data, daca i-ar fi dat ocazia nenea Eminescu. In plus, toti nebunii au raportul pasiune>ratiune, deci esti safe in legatura cu semnul ala :D

Florentina Ionescu spunea...

D-asta nu-mi place mie lirica ci doar proza, ca parca in proza mai ai olecuta de loc s-o intorci din condei, sa-i mai dai o tusa de happy-end!
Sau in filmele americane, nah, acolo euforie! Eroul se chinuie, transpira, lupta, alearga ca un bezmetic tot filmul, da rateu dupa rateu, dar vine finalu' dom'ne, vine finalu' ala cu eroina care i se lasa moale in brate pe viorile din soundtrack-ul de final!
Putea si tiganca mea cu semnul din 335 sa mimeze un cadru din Serendipity. As fi coborat fericita si plina de speranta!
Dar noi suntem balcanici, fir-ar sa fie!

Cristina Radu spunea...

:))) Eu zic sa nu te plangi, unde ai vazut tu ca arta si fericirea fac casa buna? Oamenii bucurosi se prostesc repede, le zambesc tuturor, nu mai critica pe nimeni si au impresia ca plopii fac mere (sau era pere?).
In plus, avem si noi filmul nostru american, se numeste Harap-Alb; cu toata sinceritatea, in locul printesei, eu ramaneam cu calul, care era destept si rezolva toate problemele.

Florentina Ionescu spunea...

Harap-Alb, daaaaaaaaaa! Uite o tema buna!
N-am ce face, eu o sa cred pana mor ca putem sa le avem pe toate!
Suntem construiti sa le avem pe toate iar ceea ce pierdem pe parcurs e pentru ca uitam cine suntem si-n loc sa ne potentam, ne diluam.

Cristina Radu spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Paprikave spunea...

1. Hahahaaa. Da! Suna a iarba dar fericiti cei ce isi pasc caii verzi pe pasuni indigene si nu chimic-prietenoase! Tatal meu m-a invatat intai ca iti trebuie putina tehnica inainte sa incaleci un Pegas verde. M-a invatat pe tricicleta rosie intai dar nu cred ca ar fi avut intelepciunea asta daca nu stia cat de mult seaman cu el. Recunosc ca am fost mai fricoasa si am acceptat sa ma tina de coada Pegasului verde. Partea dulce-acrisoara e cand am constatat ca nu ma tinea defapt. M-am rasturnat dupa vreo 30 de metri de pedalat fara probleme de incredere. Oricum eu am avut o aparenta destinatie... santul! Da’ nu m-am lasat! Nici acum nu ma las de ea: santul... destinatia... :-))

2. Aaaahahahaaa. Frumoasa traire. O astept pe aia selenara. :-)) Gadjo dilo e nimic pe langa asta. Ce ne-am mai plictisi fara nebuni :-))

3. Ei bine 3-ul recunosc ca imi miroase a Angels in America. O miniproductie care trebuia redifuzata pentru a i se intresimti linia irefutabila. Oricum, felicitari! Am avut o colega care ajunsa in stadiu meditativ a adormit urat de tooot in circumstanta data de locatia sportiva si compania a 100 de alti oameni. Trebuia sa fie cu parintii ei pe o plaja... Sforaitul ei ramane demn de tinut bine in saua calului ei verde...

Sincer nu ar fi o idee proasta sa-ti vopsesti peretii in verde. Nu vreau sa sune subliminal dar ai mei sunt deja. O parte cel putin.


Sper sa te incante dedicatia de final. Nu imi apartine in intregime(un sugator de sange mi-a zis de ea) dar trebuie sa recunosc ca de fiecare data cand playerul meu o alege ma gandesc la tine. :-)
https://www.youtube.com/watch?v=UA9jbViFvwQ

Pantera roz multumeste pentru ajutor si pentru onoarea de a te cunoaste! :-)

Florentina Ionescu spunea...

Panterutzaaaaaaaaaaaaaa! Cat ma bucur de semnul tau de viata!
Scuze ca am postat atat de tarziu comentariul tau, abia acum am observat ca aveam un comentariu nemoderat in inbox, e proverbiala deja lipsa mea de pricepere tehnica!!!
Ahahahaaaaaa, bucurie si mai mare, cu ranjet pana la urechi, ca ti-ai adus aminte de Beast Box-ul Luxuriei.
Eh, am avut dreptate cand am spus ca asa ar fi sunat punk-ul daca ar fi fost compus de Camus?
Mi-e tare dor de voi si cum nu stiu cand voi mai ateriza eu pe la Cluj, trag nadejde ca poate ma surprindeti voi la capitala.
Scuza-ma ca sunt tare succinta acum si nu ma opresc cu atentia cuvenita asupra comentariilor tale, sunt pe fuga rau de tot ca trebuie sa preiau din aeroport niste reporteri de la BBC si mi-e mila de ei sa-i las prada taximetristilor din Otopeni.
Dar revin, revin!
puuuuuuuup!

P.S. Onoarea e reciproca, asa cum bine stii, draga Panterutza!

Paprikave spunea...

Nu ai de ce sa iti faci griji in privinta asta. Eu nu ma descurc pe blogspot. Spre exemplu la sfarsitul acestui comentariu o sa-mi salvez cu copy/paste propriul comentariu pentru ca exista un risc destul de mare sa apas pe ce nu trebuie si sa ajung intr-un sistem unde totul functioneaza dupa legile lui Murphy. Dar cum nu insist prea mult sa ma lovesc de propriile neputinte prefer sa pornesc muzica: https://www.youtube.com/watch?v=c-DmIl4rLtY
Nu stiu cand aterizam prin capitala. Tot muncim si pe cand avem putin timp liber nu prea reusim sa ne mobilizam. Sper totusi sa reusim cat mai curand. Mi-ar face placere.

Florentina Ionescu spunea...

Ha! Panterutza draga, super faina varianta Daft Punk la Peaches, n-o stiam!Acum insa, multumita tie, o fredoneaza foarte bine si vecinii mei, banuiesc.
Poate reusiti in urmatoarele 2 luni, ati prinde-o si pe Lupita tanara mamica de bichonei!