luni, 3 decembrie 2012

WHO'S AFRAID OF MATRIOSKA?

În copilărie, două lucruri mi se păreau greu de suportat: pupăturile care lasă umezeală de salivă pe obraji şi primitul cadourilor jucării. Degeaba mă certa mama şi-mi implora politeţea socială, că până să-şi termine musafirul sesiunea entuziastă de pupat, mă şi smulgeam sălbatic şi-o rupeam la goană ca să-mi şterg  dizgraţioasele urme de afecţiune lipicioasă.  Iar jucăriile pur şi simplu nu-mi plăceau. Aşa că nu găseam sensul pentru care ar trebui să mimez bucuria primind ceva de care n-aveam nevoie.
Până în ziua în care cineva mi-a dăruit o păpuşă Matrioska. Atunci, pentru prima dată, am descoperit fascinaţia crescândă a unui lucru din interiorul unui alt lucru.


Oglindă, oglinjoară



Unul dintre reflexele aproape involuntare care ne însoţeşte în cotidian e cel al uitatului în oglindă.
Femeile, mai mult decât bărbaţii, se pare că îşi fac din oglindă un complice de nădejde. Oglinda, în faţa unei femei, capătă viaţă proprie şi funcţie de organ. Devine fie instrument de confirmare al seducţiei, fie mesager al panicii şi al fricilor. Acolo, în apele ei, fiecare vede ceea ce îşi proiectează să vadă, explicitul, Matrioska-mască, cea aflată în primul strat.
"Wow, sunt aşa de frumoasă că-mi vine să mă pup singură", "Machiajul ăsta o să mă facă sexi-motherfucker", "Hm, am riduri, trebuie să le ascund", "Sunt urâtă, cum naiba să mă placă cineva?!", "Mi-ar fi plăcut să arăt altfel...", "Azi arăt ca un fund".............
Sunt femei care îşi exersează roluri şi atitudini de femme fatale în oglindă, sunt femei pentru care oglinda e dovada penitenţei lor ca femei.
Ambele abordări sunt superficiale şi lipsite de esenţă, fiecare la extrema ei.
Ceea ce simt oamenii întâlnindu-ne, arareori se reflectă în oglinda din poşetă. Frumuseţea nu se ajustează din fard şi nu sare din portofel, nu ţine de vreo confirmare socială, nici măcar nu se hrăneşte cu kilometrii de biblioteci citite.
Asta nu înseamnă că trebuie să dăm de pereţi cu trusa de machiaj sau că ar trebui să ne înrolăm în vreo armată de feministe extremiste care refuză vopsitul, epilatul sau tocurile pentru că toate acestea alterează personalitatea şi ne transformă în păpuşi manipulate social! Sănătos ar fi să fugim de exagerări, în orice direcţie.
Felul în care simţim atracţia sau respingerea faţă de cineva e inexplicabil. Aşa ajungem la Matrioska din al doilea strat, cea care transmite intuiţia nevăzutului. 
M-am întrebat adesea ce anume m-a respins sau chiar mi-a creat repulsie în chipul unei femei. Nu, niciodată nu a fost vorba despre vreo urâţenie ca-n poveşti ci despre sentimentul acut al lipsei de armonie interioară, reflectată în dispunerea trăsăturilor sau în vreo frântură de gest brutal, o privire piezişă, un rictus mocnit, o învolburare întunecată dintr-o tăcere. Cumva, radarele mele interne mi-au semnalat întotdeauna dezechilibrul ca pe-o formă de inestetic. Şi nu vorbesc aici despre dezechilibre trecătoare, pe care fiecare dintre noi le suferim tranzitoriu, ci despre acele cratere care sunt încă de la naştere prezente în construcţia firii acelui om.
Am învăţat târziu să fug de acei oameni. Până atunci mi-am anulat intuiţia încărcând-o cu uman, crezând în şansele pe care suntem obligaţi să le oferim unii celorlalţi, m-am lăsat ademenită de propria mea latură hedonistă şi am consumat ca pe-un drog viciul care stătea întotdeauna ascuns în spatele acelei relaţii.
Nu, nu am fost nici pe departe o victimă, am trăit toate încercările prin care a trebuit s-o înfrunt pe Matrioska cea însetată de carne şi de plăcere dinăuntrul meu.
Fiindcă mereu, în relaţiile în care dezechilibrul tronează, singurul element viu, devorator şi ardent e sexualul. Tocmai de aceea, când sexualul dispare, moare orice flacără iar în grămăjoara de rămăşiţe fumegânde rămân numai frustrarea, orgoliul, reproşul, ranchiuna, culpabilizarea.
M-am întrebat dacă i-aş fi căutat vreodată din proprie iniţiativă pe acei oameni. Mi-am răspuns într-o fracţiune de secundă: NU! Dar am aflat, cu preţul meritat, de ce i-am întâlnit. Ca să-mi măsor slăbiciunile, ca să-mi văd grotescul viciilor, ca să-mi domolesc setea arogantă a celui care crede că are puterea de-ai "vindeca" de ei înşisi pe ceilalţi. Ca să-mi văd propriul dezechilibru şi să mă eliberez de el.
Am lăsat în spate acele timpuri, fără să uit lecţia din ele. Nu am omorât-o pe Matrioska întâlnită în acel strat al meu ci am poftit-o către lumină, făcând-o vizibilă într-o altă formă şi convertind-o la vegetarianism!
Acum e bine-mersi. (Numai că, aşa cum se vede din postările anterioare, cam umblă năucă după cai verzi!)

Matrioska din Matrioska

Cum să le împăcăm pe Matrioska din Matrioska cu Matrioska din Matrioska?
Poate că încercând să le punem fundurile la treabă?
Să le învăţăm, pe rând şi după necesitate, că totul se vindecă şi se regenerează prin atenţia şi grija pe care suntem în stare le dăm mai departe, necondiţionat, celor mai puţin fericiţi decât noi?
Să înţelegem că depresia şi anxietatea, la braţ cu lipsa de încredere în sine şi de consideraţie pot conduce în timp la acte de-un egoism diform care rănesc deopotrivă sinele şi pe ceilalţi?
Ce-ar fi dacă în loc să ne văităm c-am avut o copilărie nefericită, să ne luăm o duminică de voluntariat la un centru de copii abandonaţi şi să le oferim micuţilor de acolo o bucăţică de afecţiune? Citindu-le o poveste sau pur şi simplu, ţinându-i în braţe?
Sau cum ar fi ca atunci când ne ciupeşte frica de singurătate şi jeluitul cu: "Pe mine nu mă iubeşte nimeniiiiiiiiiiii..." să ne tragem o haină pe noi şi să găsim un cămin de bătrâni, să cumpărăm o prăjitură de pe drum şi să petrecem o seară la poveşti alături de un bătrân fără familie?
Dar dacă în locul la: "M-a părăsit nemernica/nemernicul şi nu i-a păsat că mi-a frânt inima..." am strivi o lacrimă în colţul ochiului, am ieşi din casă, ne-am opri la primul petshop din drum, am cumpăra nişte bobiţe şi ne-am duce la o asociaţie care salvează animale şi-am sta o amiază printre caţeii nimănui, încercând să înţelegem ceva din disponibilitatea sufleţelelor minunate care uită amintirea loviturii unui om imediat ce un altul îi mângâie?
Oare implicarea necondiţionată în vieţile unor fiinţe mai nefericite decât noi nu ne-ar ţine ocupate şi ne-ar îndeparta de gândurile negre care rod, rod, rod până când dau de os?
Nu ar fi cea mai eficientă terapie, cea mai ieftină şi cea mai folositoare tuturor?
Pierdem nejustificat de mult timp autocompătimindu-ne, înfierându-i pentru fel şi fel de vinovăţii pe cei care au trecut prin vieţile noastre, reducându-ne la fricile dobândite prin experienţe nefericite, hrănind cu teamă, durere şi dependenţă fiecare Matrioskă ce respiră în noi, în loc să le scoatem pe rând la aer curat şi să le încărcăm cu lumina pe care universul o revarsă fără nicio condiţionare.
Doamnelor, ce naiba?! Free Matrioska!

 La preot sau la life coach?

Mai nou, ultima modă e să tindem cu toţii către spiritualitate. Spiritualitatea a devenit peste noapte un icon al tuturor iar ca rezultat al ciudatului trend,  ne-am trezit cu buluc de iluminaţi care scriu maldăre de cărţi, guru online, vindecători  extrasenzoriali, nebuni care le ştiu pe toate şi au sfaturi la orice.
Vine sfârşitul lumii, tot omul e inundat de vibraţii, animalele o iau razna în bătătură....Oameni buni, opriţi-vă! Nimeni nu realizează că suntem în toiul unei sminteli generale?!
Normal că e importantă spiritualitatea, asta ştim de când lumea şi pământul, normal că trebuie să vrem să evoluăm personal, dar zău aşa, abundenţa asta de teorii fanteziste naşte exact fenomenul invers: haos şi o confuzie si mai mare!
Nimic nu-i nou sub soare, nici măcar teoria asta cu sfârşitul lumii. Sunt nişte mii de ani de când omenirea toooot aşteaptă marele final şi iată-ne, din ce în ce mai dezaxaţi, până în prezent.
Eu una mă lupt de câţiva ani buni să înteleg o iotă din vria din jur.
Vă rog, să nu carecumva să înţelegeţi cum că mă plasez undeva deasupra ca şi când eu aş deţine vreun adevăr şi mă erijez în purtătoarea lui. Sunt la rându-mi o semi-ignorantă care fiind conştientă de propria condiţie, încearcă să se plaseze într-un mediu din care să poata extrage ceva util. Iar prin "util", dat fiind subiectul, înteleg în primul rând "sănătos".
Am studiat un timp direcţiile şi comportamentele oamenilor credincioşi, adepţi ai bisericii, cei care urmăresc scriptura, ţin posturile, se roagă. La rândul meu cred în scriptură, o studiez, chit că nu sunt capabilă să o înteleg nici măcar pe sfert. Dar există oameni care pretind că o fac. Iar eu, naivă, mă aştept ca pătrunderea unei învăţături atât de atotcuprinzătoare şi de profunde, să-i plaseze pe acei oameni cu mult înafara orgoliilor şi-al frustrărilor de orice fel. Să-i simt radiind înţelegere, să-i văd depăşindu-şi cu încredere şi blândeţe propriile încercări de viaţă. Capabili de eleganţă, de detaşare, de frumuseţe lăuntrică. Însă, din păcate, nu asta simt în ei. Ca şi când un ferment al încrâncenării şi-al întunericului, mai puternic decât credinţa, şi-a construit sălaşul în fiinţa lor.
Pentru că orice mi-ar spune oricine, prin orice ar fi trecut, rolul pătrunderii credinţei, însuşirea ei, face ca percepţiile să se schimbe şi să elibereze fiinţa de neguri. Altfel îmi aduce a voodoo!
Am abandonat aşadar compania celor care fac risipă de numele lui Dumnezeu.
Vorbesc cu Doamne-Doamne de capul şi în capul meu, îl simt prin frunze, în animale şi în copii şi mă bucur să-l aflu acolo, departe de toţi nebunii pe care cu dragoste părintească îi păstoreşte.
Eu nu sunt bună tot timpul şi nici nu ştiu dacă voi deveni vreodată. M-aş bucura în schimb să-mi pot păstra luciditatea!
Apoi mi-am mutat atenţia către cei care se duc către curentele de dezvoltare personală.
Geme Face Book-ul de truisme travestite în vorbe de duh, de multe ori când deschid pagina am senzaţia ca o să-mi pocnească în faţă, ca un balon care atinge un bec încins.
"Să gândim pozitiv" e refrenul general. Dar mă întreb, când e vorba de aplicaţii practice, de genul: "Hai să strângem bani pentru un copil sau un bătrân sărman!" sau: "Hai să găsim un adăpost pentru un câine abandonat!", câţi dintre cei cu gândirea pozitivă sar din virtual în real şi întreabă prompt: "Cum aş putea să fiu de folos?". În schimb, merg la workshopuri de dezvoltare personală care costă de rup şi unde află că: "Sunt o fiinţă minunată, merit şi pot orice!". Foarte nostim e că starea de rătăceală de dinainte de life coaching, se metamorfozează într-o autosuficienţă superioară şi-n sindromul: "Taci că tu nu ştii nimic, dar te luminez eu!". Iar la prima adiere de încercare reală de viaţă, toate credinţele astea inseminate artificial pe un sol nepregătit, se frâng ca nişte crenguţe în furtună, lăsând în urmă un om şi mai confuz decât era înainte de life coaching.
Nimeni nu pare să se gândească o clipă că dacă lucrurile s-ar fi rezolvat atât de simplu, atunci am fi făcut cu toţii life coaching şi am fi plutit  într-o lume de iluminaţi cu puteri magice, fără războaie, ură, indiferenţă.
Nu cred că putem păcăli viaţa prin tot soiul de teorii.
Fiecare se naşte cu o putinţă proprie de-a întelege şi de-a asimila ceea ce i se întâmplă. Nu venim pe lume  egali. A încercat să ne egalizeze comunismul şi iată ce a ieşit!
Suntem asemănători până la un punct şi diferiţi de la cel în care potenţialul primit încă de la naştere îşi spune cuvântul.
Iar pe fondul unui potenţial propriu, ne formăm căliţi de propriile experienţe de viaţă, din care înţelegem doar ceea ce propria natură permite. Oricât am încerca să ne ademenim minţile şi sufletele cu învăţăturile preotului sau ale coach-ului, nu vom reuşi să preluăm decât ceea ce se poate mula pe esenţa sinelui, ceea ce e străin nu se va lipi nici din o mie de încercări, adevărata noastră natură se va revolta şi va ţipa ca din gură de şarpe. Sau şi mai rău, va crea un organism mutant care va răsturna toate sensurile şi va folosi informaţia ca pe-o armă periculoasă. Totul e atât de...propriu. Cu materialul clientului!
Matrioska din stratul cel mai adânc poate împrumuta ceva din expresia lui Chucky sau din delicateţea unei zâne din poveşti. Uneori simţim acea vibraţie tainică răzbătând până la suprafaţă. Alteori nu.
Înţelepciunea populară vine cu nişte proverbe şi zicători pe care cu greu le poate desfiinţa vreun terapeut modern: "Lupu-şi schimbă părul dar năravul ba", "Năravul din fire n-are lecuire", "Năravul care intră cu laptele iese cu sufletul" şi multe multe altele.  
E musai să evoluăm? Da, sigur că da! Numai că trebuie să acceptăm faptul că evoluăm diferit.
Şi că vârful de lance al acestei evoluţii ar trebui să se concretizeze în respectul şi blândeţea cu care ajungem ne privim unii pe ceilalţi.

  
***
Later edit

Ca să nu las finalul în coadă de peşte fără să sugerez o soluţie de rezolvare a "conflictului", iată! 
Vă împărtăşesc concluzia mea, fără garanţia c-ar fi vreo reţetă, ştiu doar că la mine funcţionează.
Nu am crezut niciodată în teorii. Pentru că toate reprezintă doar nişte puncte de vedere ale unor oameni care, în funcţie de ceea ce sunt sau au devenit în personalul lor, pot fi arbitrare potenţialului de evoluţie al altora. Asta nu înseamnă că trebuie să le ignorăm în masă ci să luptăm pentru o din ce în ce mai bună autocunoaştere şi din noianul lor, al teoriilor, să le culegem şi să le adaptăm pe cele care se asortează eu-lui nostru.
Universul e singurul care nu dă greş niciodată! Natura nu-şi schimbă legile.
Şi-atunci, ar fi sănătos să ne cultivăm atenţia către natură. 
Cum de reuşesc să coabiteze armonios mii de specii diferite? Simplu: respectându-şi teritoriile, observându-se, conlucrând direct sau indirect la buna aplicare a legilor vieţii.
Antilopa nu se îndrăgosteşte de tigru şi nu-i cântă serenade pe după tufe pentru că are inteligenţa ancestrală cât să simtă că tigrul o va păpa într-o secundă.
Nici ţânţarul nu-l bâzâie pe elefant cu ode ale nemuririi, ştiind că riscă să fie pocnit din greşeală cu trompa şi să rămână lăţit pe pielea lui groasă.
Pisica nu face o pasiune pentru canar pentru că e suficient de isteaţă cât să realizeze ca odată ciripeşte canarul într-un fel anume, trezind vânătorul din ea.
Fiecare găseşte fericirea şi-şi împlineşte destinul alături de o altă fiinţă din specia sa. 
Află întâi cărei specii aparţii, apoi d-abia caută-ţi perechea şi între timp, respectă şi înţelege teritoriul celorlalte specii! 

***

Very later edit!

Fiindcă sunt foarte meticuloasă în argumentaţii şi pentru că subiectele ce ţin de homosexualitate atrag colateral şi interesul publicului homofob, trebuie să mai vin cu o specificaţie, care, cred eu, e foarte importantă.
Făceam în încheierea articolului o trimitere la exemplele din natură. 
Aşa că pentru a scuti vreo remarcă neapărat pertinentă, de genul: "Natura a lăsat bărbatul şi femeia.......", hai să mai spargem un mit şi să aflăm că şi lumea animală a avut, tot de când lumea şi pămîntul,  homosexualii ei!
 "Comportamentul homosexual este relativ frecvent la mamifere și la păsări[22][23]. Acest comportament pare să facă parte din structura de socializare și dominanță socială. De asemenea este un comportament mai frecvent la animalele cu inteligență mai dezvoltată, precum cimpanzeul bonobo, câinele etc.
De multă vreme s-a observat comportamentul homosexual ocazional la numeroase specii de primate, dar oamenii de știință sunt rezervați în cuantificarea importanței acestui fapt pentru sexualitatea umană.
La ovine, un studiu din martie 2004 făcut de Dr. Charles E. Roselli et. al. (Oregon Health and Science University) indică faptul că homosexualitatea la berbeci (găsită în 8% din populație) este asociată cu o regiune cerebrală numită "ovine Sexually Dimorphic Nucleus" (oSDN) și care este mai dezvoltată decât la berbecii heterosexuali". (Homosexualitate-Wikipedia)[24]

 

În toiul maturităţii, cam aşa îmi arată inspiraţia muzicală:
https://www.youtube.com/watch?v=Qiu3rvYveSg






7 comentarii:

Anonim spunea...

Interesante teme ai dezbatut. :)
Ego ul, victimizarea si spiritualitatea!
Ego ul, ummm... In ziua de azi, atat barbatii, cat si femeile, petrec destul timp in fata oglinzii. Parca sunt mai aranjati barbatii decat femeile. Tot cate un Justin Bieber si Timberlake.. Nu stiu daca este vorba de superficialitate si nici ca ar fi lipsite de esenta. Nu incurajez narcisismul, no f*ing way, dar nu consider ca aprecierea in fata oglinzii e ceva daunator. Si nici s adoptam o atitudine exagerata. Imagineaza ti ca sunt persoane care nu suporta sa se uite in oglinda..
Victimizarea... Vai de ea victimizare! Nu exista asa ceva, sunt alegerile facute de noi, bune sau rele. Mi ai dat o idee buna si shame on me, m am mai gandit, dar doar am gandit o, n am pus o n practica, insa acum, c ai adus vorba, imi voi strange niste prieteni si via orfelinat! Chiar iti multumesc pt idee. Fiindca ai perfecta dreptate, vorbim, distribuim, dar nu punem nimic in practica..
Spiritualitatea! Oh wow! Mare e gradina Domnului! Plina de nebuni frustrati si de invatatori iluminati! Asa este, ei stiu tot si noi nu stim nimic, fiindca este o mare diferenta intre cel protejat si cel neprotejat. Protejatul se naste iluminat, neprotejatul ramane n necunostinta lui pana n ultimul ceas. Eu spun ca, credinta nu trebuie demonstrata..
~Vorbesc cu Doamne-Doamne de capul şi în capul meu, îl simt prin frunze, în animale şi în copii şi mă bucur să-l aflu acolo, departe de toţi nebunii pe care cu dragoste părintească îi păstoreşte.~ Si aici ai spus tot!

Florentina Ionescu spunea...

Draga cititoare, cel mai mult ma bucura faptul ca te-a inspirat practic ceva din ceea ce am scris, in sensul ca intentionezi sa faci o vizita la un orfelinat!
Imi cer scuze acum ca nu am timpul necesar pt a comenta mai pe indelete cele spuse de tine, sunt prinsa pt moment intre multele must-do-uri ale zilei si presata sa le dau de cap.
Revin, pana atunci iti multumesc pt atentia pe care o dai scrierilor mele si pt feed-back-urile generoase!

Anonim spunea...

Ma captiveaza scrierile tale. Ai un stil aparte si n plus, admir usurinta cu care o faci. Curpinzi totul in cateva randuri. E fantastic! Nu ai nevoie de mii de cuvinte pt. a exprima niste idei, iar tie ti iese de minune.
Sa fii convinsa c o sa te tin la curent cu vizita care urmeaza s o fac la orfelinat. :)

Florentina Ionescu spunea...

Multumesc din suflet pt aprecieri!
Nu imi dau seama cum scriu, scriu de cand ma stiu si dintotdeauna am asociat scrisul unei functii vitale.
Iar restul vine din maturizare.

Anonim spunea...

Romanii (sa nu se faca confuzia intre romani si români) sunt cunoscuti pt. orgiile si sadismul de care dadeau dovada. Intre animale nu stiam, insa vedeam masculi, si aici ma refer la caini, care imitau `dansul sexual`, insa credeam ca e strict vorba de dominare, nu c ar fi o atractie intre ei. Dar uite ca m am inselat.
Si n plus, dragostea dintre doua femei, este otelita. Se intampla ceva mirific...
Se spune ca homofobii, intr o alta viata, ar fi fost gay. Sa fie asa? Nu stiu... Eu nu pot sa inteleg homofobii. Chiar sa simta o repulsie fata de gay ori e o atitudine artificiala si exagerata?
Mi e greu sa cred ca, intr adevar, exista in sufletul lor o asemenea reactie. Da, totul pleaca de la creier, principii etc.. Dar asta o numesc gandire mecanica, dar la baza acestei reactii, ce anume intervine? Vine gandul si apoi reactia. Eu nu inteleg asocierea.

Anyway, vreau sa ti urez sarbatori fericite, in caz ca nu ne mai auzim pana la anul ce urmeaza.
Sa fii iubita si iubirea fara o forma vizibila, dar pe care o simti mereu langa tine, s apara intr o forma tangibila. :)
Poate a fost fictiune ce ai scris sau poate nu, mi a placut. Trebuia comentariul s apara acolo, dar e bine si aici, decat deloc.

Florentina Ionescu spunea...

De foarte multe ori am observat un fenomen cel putin ciudat: cei mai impatimiti homofobi sunt cei care simt adanc in ei imbolduri homosexuale. Nu e o regula, dar se intampla adesea.
E ca si in sindromul fostului fumator: devine primul care nu mai suporta fumul si-i vehement pana-n panzele albe sau...pana la prima tigara!

Multumesc mult pt urari, sa te bucuri de sarbatori frumoase si sa pasesti fericita in noul an.

Da, da, da, tare-ar fi faina o forma tangibila!

Anonim spunea...

No more stories?
Felicitari pt. cei mici. :)
Si La multi ani!