vineri, 31 martie 2017

BEAUTY BY DEFAULT

Pare destul de clișeistic să vorbim despre frumusețe în plină eră consumeristă, nu-i așa?
Ne zboară gândul ca din pușcă ba la creme minune, ba la tunsori și machiaje, ba la ce se mai poartă sezonul ăsta. Nu-i rău, numai că nu despre asta va fi vorba mai departe.

La fel de clișeistic ar fi și să cădem în plasa motivaționalelor la modă, construite în mare parte corect, pe fundamente vehiculate prin toate școlile de gândire ale timpului, dar aplicate extrem și cu doze de fanatism, înspre: „doar sufletul contează”.


Totul contează în emanația unui om, pentru că totul îl compune. Nu poți lua omul  să-l tranșezi  și să-l expui atârnat în cârlige separate, după reguli măcelărești: “ ăsta-i sufletul, ăsta-i corpul, asta-i mintea” . Nu percepem omul pe bucăți. Omul e un întreg, suma tuturor straturilor și așezărilor din el, a energiilor sale, a văzutului și nevăzutului deopotrivă.
Ne prezentăm în public cu o identitate. Acea identitate care cuprinde și exprimă tot ce am trăit și acumulat până în prezent. Experiențe asumate sau nu, influențe, tendințe, sentimente trăite prin filtrul propriei  ființe, amintiri așezate armonios în memorie sau nu, felul în care ne-am autoeducat și am cules de prin lume acele lucruri cu care am rezonat, mediile pe care le-am ales ca adulți pentru etapele noastre cheie de dezvoltare.
Identitatea înseamnă întruparea în lumea materială a ceea ce am construit în noi. Este maniera  în care le vorbim celorlalți despre noi, de cele mai multe ori fără să fie nevoie de cuvinte.

Ne dau de gol un anumit rid, felul în care ne alegem într-o zi o eșarfă sau o brățară, gestul cu care ridicăm un pahar de pe masă, privirea cu care ne urmărim un interlocutor, atitudinea în fața unei situații inconfortabile, zâmbetul dăruit necondiționat unui străin, atenția la fiecare detaliu care ne compune o ținută. Identitatea adună  în interiorul ei nuanțe deosebit de complexe, dar pentru un observator atent și antrenat devine foarte simplu să depisteze  unde avem de-a face cu autenticul dintr-un om sau cu frauda din el.

Ce ne facem însă când avem de-a face cu cea mai sofisticată  formă de viață, femeia?
Cine stăpânește mai bine arta camuflajului și a aparențelor decat cea care prin însăși natura ei, le naște pe toate?
Și, când devine o femeie mai femeie, cu toate cele care s-au rafinat și omogenizat în ea, dacă nu undeva în jurul vârstei de 35-40 ani?

În vârtejul nebun în care suntem atrase prin industriile de imagine, ajungem să anulăm partea autentică din noi și să fim sclavele conceptului de „etern tânără și sexy”. Ca și când propriul nostru timp, de la o vârstă încolo, se injectează singur cu botox și rămâne înțepenit așa, flower of power, pe la vreo 25 ani maxim.  
Iar de la punctul ăsta, goana către ridicol a început și spulberă totul în cale. Se duc pe pustii și simțul estetic, și racordarea la realitate, ceea ce contează obsedant  e doar: „ trebuie să rămân cu orice preț tânără și fierbinte”. Ca orice exagerare și neadecvare, lucrurile astea se văd și  transformă  brutal un chip. Cu fiecare forțare de proceduri, cu fiecare  vulcanizare nereușită, expresia își pierde umanitatea și imaginea dezolantă care se conturează e cea a unei Barbie prost asamblate,  rudă cu Chucky și cu  Gollum. Pentru că daaaaa, odată ignorată natura,  procedeele fără număr  și repetate după regulile mecanicii auto, fac din cea mai frumoasă femeie, un hibrid de neindentificat.  Pielea lucește întinsă nefiresc  pe sub implanturile de grăsime sau de alte substanțe, sprâncenele sunt  tatuate după  forma standard de logo Nike iar gura....oh, Doamne, de multe ori m-a durut să mă uit la acele guri țuguiate a suferință, atât de inflamate de-mi venea s-o rup la fugă după un Hemorzon, că doar-doar o trece!

De ce, de ce să își facă de bunăvoie cineva așa ceva? De ce în loc să fii o doamnă strălucitoare și sigură pe tot ce ai devenit, să te transformi într-o paiață ofilită care nu știe ce pact să mai inventeze,  să pară mai tânără și mai disponibilă, cu orice preț? Efectul e invers, din păcate...Foarte vizibile devin doar disperarea și lipsa celorlalte valori și acumulări  pe care, până la respectiva vârstă, doamna  trebuia să le emane prin toți porii.  
Greșelile și neasumările de pe traseele de viață nu se pot cârpi cu petice umflate pe care să le vopsim apoi cu farduri și rujuri. Se vede, totul se vede: cine ești, pe unde te-ai format, cum s-au așezat în tine cele trăite, unde vrei să ajungi, cum te simți în pielea ta.  Timpul e un ins nemilos care te aleargă cu oglinda, oricât ai încerca să disimulezi.  Tinerețea fizică nu e veșnică, iar femeia nu e un bun de consum care are termen de expirare. Femeia e om și cu timpul, dacă își dă șansele potrivite, se maturizează într-o doamnă.  Cu propria identitate și cu instrumentele de expresie care o definesc. La orice vârstă.

Vi le puteți imagina pe Lauren Bacall, pe Ava Gardner sau pe Audrey Hepburn cu buzele pompate până sub nări, cu pomeți artificiali,  de bebeluși veniți dintr-un coșmar?  
Cu atâtea modele  de frumusețe autentică, de expresie și de atitudine, cum naiba să vrei să te pocești și să te înrolezi în armatele moderne de Porno Dracula-Barbie? E desuet ce spun? Poate, pentru unii.

Să nu credeți că sunt împotriva tratamentelor anti aging aplicate personalizat,  cu știință și simț estetic, de către medici care nu fac compromisuri profesionale, cei care stăpânesc tainele volumetriei și ale corecturilor discrete de rejuvenare, cei pentru care nu cantitatea clienților contează ci calitatea serviciilor.  
Există proceduri complet neinvazive care te lasă să semeni cu tine în continuare, doar într-o variantă mai luminoasă și mai odihnită.  Asta-i tot.

Până anul trecut eram destul de sceptică gândindu-mă la orice tratament anti aging, așa că am stat în banca mea, lăsând timpul să lucreze cu mine după cum merit.
Nefiind totuși refractară la îmbunătățirile de bun simț, din seria celor fără factori de risc și fără efecte stridente, m-am lăsat pe mâna prietenei mele, medicul estetician  Maria Sapatinas și am făcut niște sesiuni de mezoterapie. M-am gândit că nah, la 47 ani, după o viață în care nu am fost nici măcar la cosmetică, nu e chiar greșit să încerci să susții și să stimulezi un pic natura. 
Știind foarte bine că natura nu are o baghetă magică de dat timpul înapoi, tot ce mi-am dorit a fost să arăt în cea mai bună variantă a sumei anilor pe care i-am trăit cu nesaț.
Rezultatul este discret și pe placul meu, după cum fusesem asigurată, nu par decât mai odihnită și mai luminoasă.
Îl puteți vedea în prezent, aici, fără niciun machiaj, într-o transpunere bimbolistică de selfie cu telefonul.
 Asta e, alta mai bună mama nu mai face!


Dedicația muzicală e mai indie rock și mai liber cugetătoare, așa cum îmi place mie să ating unele subiecte:





Niciun comentariu: