luni, 6 martie 2017

DESPRE CURE DE SLĂBIRE ȘI ALȚI DEMONI

Doamne, pot să mărturisesc cu hulpavă evlavie, că toată viața mea de până acum am luptat să fiu slabă! Foarte slabă, din ce în ce mai slabă, perfect de slabă.  Când aveam 50 kg și toți cunoscuții mă bănuiau tacit fie de TBC fie de HIV, eu fantazam, pe trei cărări de foame, că tare mândră aș fi de mine cu vreo 2-3kg mai puțin.  

Orbită de drogul slăbirii, pe la vreo 35 ani halucinam că obiectivul meu secret e să reușesc să intru până la adânci bătrâneți într-o rochițică de pe la 13 ani, cu volănașe și margarete, aleasă drept șablon al eternei siluete.  Un timp am intrat cu succes, ba spre delirul personal reușeam să-mi cumpăr anumite haine și de la raioanele de adolescenți.  Eram atât de vai de capul meu de slabă încât mi-am surprins odată un prieten șoptind îngrijorat altuia: „Florentina arată ca o schijă”.  Credeți că m-am supărat?! Aiurea! Vorbele acelea mi-au dat  mai mult decât aș fi cerșit prin orice compliment. 

Dar cum nimic nu ține o eternitate și cum în sinele meu viclean se ascunde o femeie lacomă și pofticiosă, toată viața am oscilat imagistic, cel puțin ca autopercepție, între Mammy și Scarlett O’Hara, iar curele de slăbire au fost toate parte din Gone With The Wind...


Fiecare om e măcinat de-a lungul vieții de felurite contradicții, unele dintre ele ajungând chiar să preia controlul asupra  sa bucăți întregi de drum.  La mine a fost neîmpăcarea asta dintre micul Gargantua și femeia heroin chic wannabe.  Ca și când aș fi trăit hăituită ba de Obelix ba de Kate Moss. Unul zice: „O să mori în chinuri fără tava asta de cremșnit”, cealaltă mă ia de gât și țipă: „O să mori de grasă, grasa dracului!”
Inutil să vă mai spun că în contextul unui așa război, fiecare personaj a luptat cât a putut de murdar și a câștigat părți de bătălie.

1985 – Bătălia de la Moreni

Când liceană, în urbea natală, am pus mâna pe prima rețetă de slăbire din revista Femeia, a trebuit să accept că sunt  grasă și da, am imperios nevoie de o cură de slăbire.  Firește că exageram însă această primă și nevinovată constatare îmi va fi deschis calea către mirajul dietelor.
Am citit pe diagonală cura din Femeia ceaușistă și scurt, am decretat că e prea blândă și că eu pot să inventez ceva care să ma slăbească mai mult și mai repede.  Logica mea de pe atunci nu se împiedica în șiruri de deducții complicate ci avea simplitatea adolescentină a lui alb si negru. Adică...dacă  mă îngraș mâncând, logic că voi slăbi nemâncând, nu? Și n-am pus mâncare în gură vreo 3 zile. Era vară, vacanță, copiii fericiți, eu supărată de grasă ce eram. 
Și-așa supărată o pornesc către oraș, să-mi mai treacă gândurile de foame.  La vreo 30 m de piață simt că ma ia o moleșeală ciudată și că pașii mi se afundă  în niște căzănele mici de smoală din care nu mai reușesc să ies. Smoala aia imaginară capătă controlul asupra picioarelor mele și mă scurge toată, lichidă și transpirată, în colbul drumului.  La doi pași de scurgerea mea dramatică, se jucau niște copii.  Cu voce pierită, scâncesc către ei să se apropie. Reușesc să scot din buzunar câțiva lei și îi rog pe mucioșii prăfuiți să fugă iute pân-la piață, să-mi cumpere o grămăjoară de pere văratice.  Că știam de la mamaie că un pic de dulce te ridică din leșin.  Și m-a ridicat.
Înfrântă și umilită, m-am întors acasă și-am rugat-o pe mama să-mi facă un tuci mare de cartofi prăjiți.

1996 – Întâia Bătălie de la București 

Era iarnă, înainte de Sărbători, frig de crăpau pietrele, eu iarăși grasă.  Atât de grasă încât singurul remediu cunoscut mie din adolescență, mi se insinuează păcălitor în minte și nu-mi dă pace până când nu-l cobor concret in realitatea mea.  
Păi o fi greu să nu mănânci?! Eu am voință. Sigur, voință fără discernământ, ăl mai păgubos soi. Și am, aaaaaaaam.  Așa că nu mănânc. 3 zile, de parcă aș fi legată tainic de vreun mit cristic practicat pe dos.
Casa plină, prieteni, veselie, seară. Aveam de câteva zile o invitație de la un bun prieten să facem o plimbare cu noua lui mașină și să ne oprim apoi la un drink la White Horse. Mă sună din nou și-mi dau seama că l-am prea plimbat cu vorba și hotărăsc  să onorez invitația.  
Prietenii-mi rămân în casă, după obiceiul împământenit de-atunci.  Fierseseră vin cu condimente, toată casa dansa în valuri de scorțișoară și cuișoare.  Mi-era foame, atât de foame că-mi curgeau lacrimi în timp ce mă încălțam. Și-atunci, în prag, îmi spun candid: „Eh, și ce-o fi dacă beau și eu  pe fugă un păhărel de vin fiert? Că nu-i mâncare”.  Păhărelul e mărișor și vine către mine. E atât de cald și de parfumat că-mi vine să-l bag în mine și să nu-l mai las să plece niciodată din viața mea. Îl beau și-l mănânc cu nesaț, îl sorb și-l mestec, pentru foamea mea sălbatică e nectar și friptură în același timp.
Urc  îmbujorată în noua mașină a lui E. Îmi vorbește mult despre ea, e fericit și mândru că a cumpărat-o.  Ascult absentă, în timp ce trosnete bizare își fac de cap în urechea mea internă.  Îi zic să mergem mai  întâi în White Horse și-apoi plimbarea, sperând ca trosnetele alea vor amuți cu o cafea.
Intrăm, aglomerație ireal de mare.  Nici vorbă de locuri pe la vreo masă. Dăm din coate și reușim să ajungem până la tejgheaua de la bar.  E.  îmi comandă o cafea.
......
E liniște și iarnă. Aș mai dormi un pic. E atât de cald și de bine. Doamne, ce dulce-i somnul ăsta!
Florentina, Florentina...”, aud din depărtări, ca dintr-o altă viață, o voce vag familiară.  
N-am chef să deschid ochii. Mi-e sssssssomn. Mai picotesc un pic. Însă vocea aia nesuferită nu se lasă și dă năvală peste somnul meu. Deschid  oblic un ochi.  Picioare, multe picioare. De oameni și de scaune. 
„Fuck...Nu dorm și nu-s acasă!!! Am leșinat ca proasta, mare și lată, în White Horse”, apuc  să murmur în mine stupefiată.
În jurul meu s-au strâns oameni  curioși.  Bietul E. e desfigurat de grijă.  Mă cară până la mașină, așa grasă și inertă cum sunt.
 „Ți-e rău, te duc acasă sau la spital?” 
„Du-mă acasă, sunt grasă, nemâncată și am băut  vin fiert pe burta goală...”, am îngăimat  rușinată.
Cum mie nu prea mi-e sortit să ies ușor din situații, în drumul către casă, am vomat cu boltă peste bordul bijuteriei de mașină nou-nouță.  Și-apoi  nu m-am oprit  din sughițat.

1998 – A Doua Bătălie de la București

Tra la la! E iarăși iarnă și gerul năprasnic mușcă nemilos din mintea mea.
„Ce dacă sunt grasă, ce dacă sunt grasă?”, răsună-n capul meu ciripitul unui cântecel obraznic. „Am descoperit PUR-GA-TI-VE-LE și voi păcăli mâncarea, tra la laaaa!”
E intrigant de urmărit cum până și în mintea unui om destul de informat, pe măsură ce dorința capătă dimensiuni de obsesie monstruoasă, orice fir de informație logică și de bun simț se topesc și lasă loc speculațiilor buruienoase gen reclame OTV.
Așa am ajuns la niște ierburi purgative chinezești, atât de periculoase încât și cei mai experimentați vorbeau în șoaptă despre ele.
Însă eu, fană a lui Murphy și-a bancurilor cu Alinuța, nu mă sperii cu una cu două.  
Beau stoică un prim ceai, îi simt gustul amar de arsură dezlipită de pe fundul ceaunului iadului și pornesc către Magheru, să fac niște cumpărături. Îmi zic că nah, e destul de aproape și până și-o face efectul fiertura, să nu stau de pomană.
Eram îmbrăcată, Doamne, cât de elegant eram îmbrăcată, cu un palton camel lung până în tălpi și încălțată cu niște cizme italienești atât de frumoase de mi-era milă să le încalț.  
Coafată, machiată impecabil, lăsam în urma mea dâre discrete de Shalimar și privirile admirative ale trecătorilor. Poezie.
Prin dreptul coloanelor de la Dalles, simt că un duh cu chip mititel de pescar chinez bibelou coboară în adâncurile mele și-mi agită cu un băț mic și ascuțit întregul angrenaj digestiv. Amintirile cu ultimul prânz mi se derulează spasmodic prin fața ochilor, ca într-o melodramă bollywoodiană. Rapid, totul se precipită și întâmplările își schimbă forma și cadența, încep să simt îngrozitoarea tensiune trăită de Sandra Bullock în Speed.
Mă agăț cu privirea de ușa de la Hotel Ambasador dar nu reușesc să depășesc virtual rușinea de-ai explica portarului, verde și tremurândă, că trebuie să-mi permită urgent accesul la toaletă. Mai fac doi pași iuți și mărunți, cu picioarele in X.  Pe sub paltonul lung, pavăză, nu se vede nimic, dar eu știu, pentru că de încordare m-am dedublat in astral și mă văd de sus. Sunt dârză, întinsă ca un arc, ca o eroină care își apără cu ultima brumă de putere, onoarea.
Ies de pe trotuar și ajung la buza străzii, șerpuiesc pe lângă mașinile parcate în nădejdea că am timp să vânez un taxi. Mintea mi-e goală, tâmplele îmbrobonate de sudoare rece. Pescarul ală chinez e într-o demență totală prin toate circuitele mele.
Una dintre spadele el lui mici, că avea bestia toate armele la el, se înfinge violent în măruntaiele mele. Apocaliptic, încerc să ma sprijin de o mașină parcată, în timp ce un spasm ca un tsunami aproape că mă spintecă și mă aruncă peste capota ei. Par posedată, o variantă și mai sick a fetiței din Exorcistul, care între timp s-a făcut mare. 
Dintr-o dată timpul împietrește, oamenii care mă privesc par în slow motion iar totul pentru mine devine întuneric și târziu, mult prea târziu...
A trebuit să ajung acasă pe jos, la minus câteva grade bune, mersul îmi devenea cu fiecare pas tot mai țeapăn, cizmele mele italienești scrâșneau a jale zăpada de sub tălpi iar eu, biet Robocop fără voie, mărșăluiam către adăpost, înfrântă de armele murdare ale micului diavol chinezesc.

2015 – Ultima Bătălie de la București

Vă dați seama că am sărit cu povestitul peste multe bătălii, dar cum obsesia pentru slăbit a făcut  parte din viața mea, riscam să mă avânt într-un roman autobiografic.
Mai grasă ca niciodată, am  ajuns într-un final în cabinetul unui medic nutriționist. Până atunci reușisem să-mi zăpăcesc metabolismul cu toate dietele pământului, de la vegană până la ketogenică și dintr-un om cu arderi decente și cu probleme de greutate imaginare, am ajuns o potențială grasă.  Că așa se întâmplă în viață, când ești diabolic de insistent cu cerutul, ți se dă!
Am urmat câteva luni o dietă echilibrat disociată și am pierdut vreo 16 kg. De data asta mi-am folosit constructiv voința de fier, pe de-o parte tratând problema ca pe-o formă de angajament față de medic, pe cealaltă parte fiind conștientă că am dat niște bani, nu puțini și mi se parea absurd să-i dau pe apa sâmbetei.  
De-atunci m-am mai îngrășat, firește, că nu s-a fabricat deocamdată cuiul pentru pofta mea dar, cel mai important, am învățat cum să fac loc în mintea mea schimbărilor naturale și să nu mă mai opun venind cu cele mai radicale și prostești soluții.
Am acceptat ca așa cum mintea are o vârstă, și corpul are și fiecare etapă are ritmul și metamorfozele sale.
Că într-un fel arată o siluetă la 20, 30, 40 ani și într-altul dupa pragul de 45 când schimbările de metabolism devin tot mai evidente.
Că o femeie matură poate arăta ridicol când se încăpățânează să aibă aparența unei adolescente, că altele sunt energiile care se simt în prim plan și că frumusețea e o chestiune și de împăcare cu sine, cu tot drumul tău de până în prezent și cu tot ce ai înțeles din el.

Să încercăm să mâncăm sănătos, să ne păstrăm sănătatea și, la fel de important, să reușim să fim în realitate și până la capăt ceea și cine credem că suntem, trecând prin toate testele concretului, asta am învățat eu, dragi doamne. Să fim conforme cu noi însene, in fond e atât de simplu!

Ca să ne începem săptămâna în forță, pe lângă obișnuita dedicație muzicală, v-o împărtășesc și pe nebuna de Iliza Shlesinger, pe care o ador!
















2 comentarii:

http://literelenurosesc.blogspot.ro spunea...

Superb articol! Din câte văd n-ai renunțat să schimbi atât dispoziția cât și mentalitatea celor din jurul tău!

Florentina Ionescu spunea...

Multumesc mult, draga mea!
Eh, eșuez eu în multe și fac tot atâtea trăznăi, dar de renunțat la transformat multe dintre pasajele de viață în tragi-comedie și la încurajat ieșitul din stereotipuri, tot nu mă dau bătută!