miercuri, 15 martie 2017

KEEP WALKING

"Dacă o frânghie are un capăt, atunci  precis are încă unul." (Legile lui Murphy)

Uneori mă gândesc că felul în care m-a dăscălit pe mine viața a fost unul destul de friendly fire din moment ce toate sloganurile după care mă motivez sunt fie din reclamele de la spirtoasele cu tradiție fie din Cartea Sfântă a Legilor lui Murphy.
Oh, sau din filmele postapocaliptice cu zombies! Dar să nu mă abat acum și să vă bat câmpii despre obsesia mea cu The Walking Dead, să vă povestesc cum lăcrimez eu cu bărbia tremurând în toiul celei mai absurd de brutale scene, fără nicio legătură cu ea ci doar cu transferurile ciudate pe care mintea mea le face. Cum ghicesc eu acolo, în sânge, mațe și organe întinse cât cuprinzi cu ochii, mai dihai ca o vrăjitoare, întortocheatele căi ale trecutului, prezentului și viitorului. 
Și cum ajung să înțeleg, să mă înțeleg, să-i înțeleg pe oamenii trecuți prin viața mea, să percep fiecare situație dintr-o altă lumină. Pe căile neortodoxe care mi se potrivesc, toate învățăturile izbutesc să evadeze din explicitul gore al scenei și să facă să funcționeze autoterapia cu metafore.  

Ca să fiu onestă, nu mă minunez că instrumentele mele de învățare au avut mereu multe muchii ascuțite, sunt undeva structural, sau cel puțin am fost,o adrenaline junkie.
Iar discernământul unui astfel de temperament tot dă cu virgulă până când reușești să înțelegi unde se pune punctul. Probabil că dețin în continuare aceeași natură nărăvașă dar în mulții ani de întins și contorsionat bietul suflet, am dobândit echilibrul celui complet conștient de ceea și cine e și am aflat că volanul și pedalele ființei pot fi controlate, exact ca la o mașină. Că degeaba ai un Ferrari dacă nu înțelegi din el decât pedala de accelerație și caii putere iar la fiecare frână bruscă îți mai rupi 2 dinți în volan. Asta e doar rețeta sigură să transformi o călătorie spectaculos de frumoasă în pericol pe roți. Am înțeles, da, mi-a luat aproape jumătate din viață dar acum mă simt și mă știu pregătită pentru frumusețea călătoriei care va fi să fie. Sunt trează și clean.

Fiecare hotărăște pentru sine, ca alegere conștientă sau împins cu forța de către viață, când e momentul să se apuce să lucreze temeinic cu sinele. Momentul acela care va face diferența în tot ceea ce vei deveni. Când scopul în viață devine să construiești în fiecare zi, cea mai bună versiune a ta.
E un drum amețitor de greu, cu urcușuri și coborâșuri, cu depresii, cu victorii și pierderi, cu bucăți din tine rămase pe câmpul de luptă, cu altele care cresc pe nevăzute și le descoperi cu uimire, când te aștepți mai puțin. Vestea bună e că omul nu moare atunci când crede că moare, viața poartă în ea niște valențe surpriză cărora, dacă le dăm șansa, fac să ne crească perpetuu aripi noi.

Am murit de câteva dăți bune până acum. De fiecare mi-am simțit venind moartea. M-am jelit, mi-am ținut singură lumânarea și mi-am organizat cele mai dramatice priveghiuri.
M-am omorât cu tristețe, fiecare picătură de tristețe trăită odinioară purta în ea greutăți metafizice de plumb poetic. Fiecare gram de plumb se coagula apoi  în niște gloanțe. Gloanțe care mă ciuruiau de la un capăt la altul și mă făceau să mă dedublez  caraghios  ba în Dom’ Semaca ba în Lăstărică. Nu aveam nici instinctul nici știința să mă trag din calea gloanțelor, nici barem un gând fugar cum că aș putea să mă opresc din împușcat. Ideea de a muri eroină  părea mai bună decât orice altă variantă.

Acum mă uit în urmă și zâmbesc. Doamne, nimeni nu ne cunoaște mai bine decât noi înșine și nimeni nu ne poate face mai mult rău!
Ultima moarte era cât pe-aci să fie una onorabilă și să-mi vină de hac. Pesemne că așa de mult mi-am dorit să mă pedepsesc  pentru tot ce sunt și pentru ce nu sunt, că am trecut la mustață pe lângă ea. Dar am învins-o cu viața.
E adevărat, atunci am murit până în ultima celulă a tot ce credeam că știu. Pur și simplu m-am dărâmat pe dinăuntru. Mi-a murit trecutul, mi-au murit tristețile, mi-au murit fricile, mi-au murit tiparele după care mă călăuzeam irațional și autodistructiv.
Am renunțat să mai cred că știu. Am fost torționarul nemilos al ultimului fir de orgoliu. Niciun drum pe lumea asta nu cred că e mai zdruncinător decât drumul autentic de până la tine însăți. Să ajungi cu bine în casa ta.
A fost un proces cu debut violent, dar de la un punct încolo blând și generos. Cu ego-ul mort și îngropat, am început să-mi dezvolt atenția. Și din exterior către interior și invers. Acel tip de atenție care face ca orice confuzie ce mai apare pe drum, să piște doar cât o mușcătură de țânțar.
Am mai învățat că un proces atât de complex nu se termină niciodată și că trebuie să investesc continuu timp și dedicare în a vedea și a simți. In acel I SEE YOU din Avatar, filmul lui Cameron.  E singura cheie care dă sens tuturor căutărilor. Totul se schimbă, totul e în mișcare, noi suntem forme schimbătoare, I SEE YOU e unica taină ce face trecerea frumoasă și plină, no matter what.

"Nu chiar toate lucrurile durează cât te-ai aștepta să dureze."

Că bine le zice Murphy și la capitolul ăsta! Cum știe el să dea două-ntr-una, și vestea bună și vestea proastă, după cum vor așteptările din propria proiecție.

Despre relații și despre nevoia omului-femeie de a fi într-o relație am mai vorbit și într-o mini-serie de articole, acum ceva ani. In fond, nimic nu s-a schimbat față de ceea ce vedeam pe atunci. Doar că s-au adăugat niște nuanțe despre care merită să povestesc.

În trecerile și schimbările noastre întâlnim, ne place sau nu, oamenii-oglindă, oamenii care ne măsoară ființa în toate straturile ei, testându-ne autenticul, limitele, diferențele între ceea ce credem că suntem și ceea ce suntem in realitate. De-asta nu există oameni nepotriviți și relații nepotrivite, pe care să le anulăm chiar și din memorie. Este omul care ne-a cuprins atunci, cu tot ce eram în acea etapă, este omul pe care l-am ales dintre alți oameni pentru că de acea experiență aveam nevoie atunci. Conotația experienței, pozitivă sau negativă, o vom atribui mai mereu subiectiv, legându-ne strict de așteptările pe care le aveam, ca individ singular, de la acea relație. Sunt relații toxice, relații vindecătoare, relații tampon, relații școală, relații școală de corecție, relații accident etc. Primim ceea ce Universul știe că avem nevoie pentru a ne crește gradul de conștientizare și de maturitate emoțională. Cert e că multe dintre aceste relații se termină în clipa în care și-au atins menirea. Nicio relație nu apare degeaba în viețile noastre și sensul ei nu va fi niciodată să ne adâncim în traumă ci din contra, să ne întărim în ființă și să ne dăm drumul la timp.
Nu contează ce ai dat și ce ai pierdut. Când dai, te crești. Când dai necondiționat, capeți o libertate pe care rar o poți dobândi pe alte căi. Să dai fără frica pierderii, să înțelegi că dăruind din iubire, iubirea nu te va părăsi niciodată, e cel mai de preț câștig.

Omul poate pleca. Oamenii uneori pleacă pentru că au propriile lor căutări. Care da, nu se împlinesc  lângă tine. Cu fricile și cu orgoliile moarte, îi vei mulțumi că te-a însoțit până acolo și-i vei da drumul pe calea lui. Fără să îl încarci cu responsabilități și reproșuri. Și, mai ales, fără să te încarci pe tine cu suferință. Până acolo a putut. Până acolo a simțit. Nu inseamnă că și-a încălcat promisiunile. Poate că a crezut cu tărie în ele, în trecut. În trecut! Prezentul vine cu dinamica lui și mai schimbă din direcții. Pe cine și de ce să te superi?  Nu-și găsește locul nicio frică de pierdere într-o iubire, tu îți vei rămâne întotdeauna. Și când te doare cel mai tare, încearcă să-ți aduci aminte că iubirea sănătoasă e o stare de reciprocitate. Îi trebuie o cutie de rezonanță. Un timing. Și, mereu, doi oameni.

Dar OMUL MEU? Cum rămâne cu FIINȚA AIA cu design și funcții omologate special pentru mine? Cu “până când moartea ne va despărți”?
Vine și asta. Poate că nu din prima. Nici din a doua. Nici din a treia. Vine abia atunci când ne înțelegem înțelept nevoile și așteptările. Când alegem un om egal, din toate punctele importante de vedere, cele care pot face diferența între “for a life time” și “for a trip” (educație, autoeducație, valori, vârstă, viziunea aceleiași destinații) . Când am dat drumul trecutului și am avut curajul să înțelegem  că ne naștem în noi cu resurse inepuizabile de iubire și fără teamă, le putem dărui.

"Cei care stau călare pe un gard, au puține direcții de ales."  (Murphy lovește din nou!)

Marele meu Maestru a fost dintotdeauna Natura și toate formele de viață care o compun.
Natura nu stă locului. Nu-și întrerupe ciclurile pentru că nu i-a ieșit cum trebuie primăvara asta. Viața se impune și își cere drepturile.
Iar câteodată, ceea ce pare o drama îngrozitoare, e chiar oportunitatea creată de Natură, acea unică oportunitate care înlesnește calea de schimbare și norocul unei ființe. E calea Naturii de a face loc noului. Și binelui.
E lecția învățată prin animale. Niciunul dintre animalele salvate de mine nu ar fi ajuns în casele unde acum sunt iubite și îngrijite, dacă  nu treceau prin trauma unei accident grav, să le găsesc lățite în mijlocul drumului sau zăcand în agonie pe vreun trotuar.
Accidentul le-a schimbat în bine destinele.

Ca să nu mai spun de întâmplarea cu Dl. Căpșună, mare boier acum, rotofei și închipuit, șefuleț și el în casă.
 Exact acum un an, într-o seară friguroasă și ploioasă, am ieșit la o plimbare scurtă cu Lupita, bichonul meu mioritic. Prin spatele blocului, pe la tomberoane, aud un miorlăit stins. Atât de stins de am zis că mi se pare. Ochii de șoim mi s-au dus în prima bucată de viață, așa că am strigat: “pis pis”. Aoleu, și apare ca dintr-un film horror cu pisici zombie, un amărăștean de pisoi cu un picior din spate fâlfâindu-i  ca rupt din șold, într-o stare de degradare generală de mi s-au înmuiat genunchii. Când l-am dus la cabinet, medicul nu a putut să spună decât: “Ooof, mă doare să mă uit la el…”
Morala e că dacă Dl. Căpșună nu striga, dacă nu-și înfrângea durerea și neîncrederea în oameni, (poate în omul care a dat cu mașina peste el, poate în copiii care l-au aruncat de pe la vreun etaj sau cine știe…) și nu s-ar fi târât așa cum a putut până la primul om dispus să îl ajute, ar fi pierit langă tomberon.
Animalele sunt de multe ori, peste puterea noastră de înțelegere, mostre de alegeri inteligente.  Iar ele sunt întotdeauna dispuse să iubească, necondiționat și, dacă e cazul, mereu de la capăt.

Ce rămâne de făcut e simplu: să celebrăm viața, s-o celebrăm cu iubire și în prezent, să coborâm de pe gardurile unde ne-au cățărat fricile și trecutul și, cine știe, poate de data asta e DATA ACEEA!
I’ll do my best! Will you?

Dedicațieeeeeeeee:

Niciun comentariu: