miercuri, 22 martie 2017

POVESTIRI DIN TEMPLUL CU BLANĂ ȘI MUSTĂȚI

Ah, nuuuuuu,  să nu credeți că dețin eu vreun templu! Sunt doar umila sclavă și eternul învățăcel a doi Maeștrii blănoși, buni și miloși cu mine, care îmi permit să le mișun prin templul privat și să le umplu cu ignoranta mea prezență, spațiul vital. Cineva trebuie să-i slujească și atunci, nu știu cum, m-au ales pe mine.  Se știe că ei cercetează din astral omul pe care hotărăsc  să-l călăuzească și asta e o chestiune așa, ca de loterie, să fii chiar tu norocosul ales.  Nu mă laud, dar eu scriu acum din postura acelui om.

E adevărat, nu pot să mă plâng că am fost vreodată ocolită de noroc. Din punctul ăsta de vedere, am fost mereu o mare privilegiată.  Ohoooo, păi când stăteam la curte, eram aleasă peste noapte de câte 1-2 Maeștrii cu blană, coadă,  mustăți, solzi, pene și șorici,  fiecare fiind dispus să-mi ofere învățătură, contra unor mici servicii, aport în natură alimentară și în cazurile speciale, grațierea de la sacrificiile păgâne și tradiționale.  Lucru ce a condus în timp la alcătuirea unor haite frumușele de Învățători , comunități întregi de Guru Pisici, cuiburi organizate de Maeștrii Gușteri și Șopârle, Profesorese Rațe și Găini, ba chiar și un Comandant  Berbec (fost miel de Paște) și un Înțelept Porc (fost purcel în așteptarea Crăciunului).   Se pare că am avut nevoie de multă învățătură și de multe călăuze în viața de până acum.  Că toată copilăria și adolescența am fost poreclită  Mama Tembo (după personajul dintr-un film al epocii,  o preoteasă africană înconjurată numai de animale), nu era decât un dat  firesc. 

Așa că sunt recunoascătoare Universului din toată inima mea de biet om, pentru că întreaga mea viață am fost salvată și îndrumată in mod direct de către Marii Lui Maeștrii.   

Slugă la doi stăpâni


Acum, revenind în prezent, pot să vă spun că de 9 ani sunt stăpânită  de bichonul cubanez Lupita și,  de circa 1 an, fiindcă sunt încăpățânată și grea de cap ca orice om, de micul ajutor pe care și l-a ales, Motanul Căpșună.  

Sunt stăpâni înțelepți, exigenți când sclavul o cere și generoși când merită premiat.
Sarcinile mele sunt ușoare și le îndeplinesc  cu recunoștință: le curăț toaletele, le furnizez și servesc hrană super premium, țin legătura conștiincios cu medicul lor privat și mă informez continuu cum să devin o sclavă și mai competentă, îi plimb, îi duc la saloanele de frumusețe, sunt bufonul personal când au chef de mine. O nimica toată raportat la efluviile de învățătură cu care mă răsplătesc zilnic.  Sper că sunt o sclavă mulțumitoare.  Că orice aș crede mai mult, ar înseamnă aroganță, adică acea superioritate omenească prost înțeleasă și gestionată fraudulos.

Lupita e cea care s-a autoproclamat  Regina Templului din Titan și cea care împărățește peste muritorul nevolnic care sunt  și peste  mai tânărul ei adjunct, Căpșună.  
Ca orice personaj imperial,  e detașată și sigură de sine, plină de tabieturi și de ritualuri.  De exemplu,  doarme (era să comit o blasfemie și să spun „omenește”) cu capul pe cea mai pufoasă și mai bună pernă din pat, celebrele ei culcușuri regale având darul să te facă să plescăi de somn în toiul zilei. De-asta i se mai spune și Ademenitoarea.  
La mâncare nu se repede cu bestialitate așa cum fac eu de obicei. Mai întâi se apropie tacticos, din aproape în aproape,  de castronul unde vărs eu cu venerație hrana regală super premium.  Apoi, își ia un răgaz să se roage la ea însăși, cu fruntea și bretonul lipite de gresie. După câteva clipe de rugăciune, se ridică semeață, se așează (uh, iar era să zic „omenește”) în fund (adică în capul oaselor imperiale) și mănâncă civilizat, exact atât cât îi trebuie. Pentru că de-asta ea e stăpâna și eu sclava, ea fiind cea care are conștiința trupului și a mâncatului doar cât să te hrănești, eu pe cea a târâtului de oale prin pat și a basculatului până când nu mai e loc în mine nici cât să-mi trag sufletul.  

Stăpâna Lupita mai are și darul negocierilor corecte, în orice fel de situație.
Well, ca să fie clar ceea ce am de spus mai departe, trebuie să vin în avans cu niște explicații. Treaba e că nu o dată, i-am surprins conștiența măreției și am fost martora humanoidă  a unei autoraportari  demiurgice. Ea nu este, nu se consideră...nu știu deloc cum să spun ca să nu-i stârnesc mânia...animal.  Ea este o formă de viață mult mai evoluată decât, să zicem, un bichon. (Sper c-am dres-o bine din condei, că e aici, cu vigilența trează peste  tastele mele.)

Așa că restul câinilor sunt cel mult un moft pentru ea, o companie gregară pe care o caută superficial și-n rare ocazii. Chestiile alea cu mirositul fundurilor și alte barbarii...sunt vulgarități pe care le amendează drastic, cu apostrofări uneori  nedemne de hramul ei. Unii bichoni îi plac, îi consideră niște jucărele drăguțe, alteori are extravaganțe inexplicabile cu pitbulli mai tăntălăi.
Negocierile. Aici, dacă eliminăm  partea de socializare vulgară, aia cu fundurile, e bucuroasă de schimbat câte-o impresie. Niciodată agresivă, elegantă și prietenoasă cum îi șade bine unei conducătoare. „Eu te salut, tu mă saluți. Eu te intreb dacă îmi dai jucăria ta, întreabă-mă și tu dacă vrei ceva de la mine.” Eeeeeeh, dar să ferească Sfântu’ să o latre nervos  și din senin vreun cățel, că din clipa aia l-a pus la răboj și-l ține minte câte zile are, îl vede și-l bălăcărește de cum se ivește nelegiuitul  în zare, de la o alee distanță.   Ea e o ființă adecvată, cum s-ar spune,  și cultivă un tip de reciprocitate sănătos.
În rest, se odihnește mult. Mă rog, conduce lumea, din astral, în transă. Asta înseamnă să ai grijă de templul tău.

Însă ca orice ființă puternică, are o slăbiciune: pisicile. Adoră pisicile!
Iar aici apare în scenă Motanul Căpșună. Un cadou pe care și l-a oferit exact de ziua ei, pe 3 martie, anul trecut. Așa cum toți conducătorii buni își sărbătoresc zilele și printr-un act de noblețe față de-un sărman, ea  l-a cules pe Căpșună, bolnav și amărât, de la tomberoane.  Știu că într-o postare anterioară v-am spus că eu l-am salvat. Am mințit, vrând să par și eu un pic importantă... De fapt am fost doar unealta ei, sclava, marioneta.

Căpșunică. În el funcționează perfect legea compensației din natură.  E bun, buuuuuun, bun, bun.
Dar i-a luat 3 luni să înțeleagă că pe el îl cheamă “Căpșună”.  Abia recent a început să nu mai aibă dubii.
Și de-atunci, singurul lucru pe care îl repetă și care îl ține ocupat la nesfârșit e: „Eu sunt Căpșună, numele meu este Căpșună, lumeeee, eu sunt Căpșunăăă!”  Cel puțin asta înțeleg eu din mieunatul lui, că-i mare palavragiu.
Ca orice fost tomberonez, e devotat mâncării. Aici seamănă cu mine. Toată noaptea se trezește cu glicemia în batistă și dă iama la castron.
Inteligența, cum încercam să insinuez mai sus, nu e atât de...dezvoltată, să zicem, precum sunt bunătatea și bunul simț. Da, e o pisicuță înzestrată cu o blândețe cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Niciodată, dar niciodată și sub niciun auspiciu, nu știe să fie agresiv. Pur și simplu nu știe. Nici măcar instincte de apărare nu are, atunci când Lupita își îndeasă peste breton cascheta de milițiancă și-l trage pe dreapta să-i rupă o amendă pentru că ar fi încălcat o regulă numai de ea știută.  
Căpșunică, în bunul lui simț plin de bunătate, nu e tentat nici măcar de mini-gradina mea botanică, să-și facă și el de cap pisicește cu zburătăcitul ghivecelor. Nu. Sta la geam,  cuminte, contemplativ, uneori miroase florile.  Fără să fi fost educat vreodată, simte și știe instinctiv ce e bine să facă și ce nu.

În rezumat, cam asta e magia Naturii și așa trăim noi fericiți în templul hippiot, unde nimeni nu forțează pe nimeni și nimic nu tulbură feng-shui-ul. 

Maeștrii mei cu blană și mustăți sunt în fiecare zi ancorele mele în realitatea subtilă, în spațiile dintre lumi, în armonia dintre văzut și nevăzut.  Ei sunt cei care îmi împrospătează mereu și mereu lecțiile de atenție, până când am ajuns să deosebesc după o nuanță dintr-o jumătate de gest, ce se întămplă într-o altă ființă. Ei și numai ei mă învață zilnic că niciodată blândețea nu e prea multă și nu e degeaba, că libertatea are nevoie de libertate ca să crească frumos și că singurul element de ordonare și de echilibrare al oricărui haos, e dragostea.  

Tot ei mă țin trează și în prezent, arătându-mi cât de pretioasă e fiecare clipă și cum are ea putere să modeleze clipa următoare.
M-au instruit cum să fiu mai atentă la oameni și la nevoile lor, cum sa-i simt fără cuvinte și fără judecăți și să vin către ei cu inima deschisă, în completă libertate.

Maeștrii mei sunt singurele ființe care îmi simt energia necosmetizat și care mă avertizează când nu sunt pe calea cea bună cu mine. Și-atunci știu că am de lucru. Nu oamenii sunt cei care să  îmi dea corect această măsură, pentru că între oameni intervin convențiile sociale, interesele etc și-atunci, micile minciuni necesare. Dar Maeștrii mă veghează și, fără cuvinte, mă obligă întotdeauna să mă văd și să-mi simt obiectiv propriul echilibru.

Uneori, când mă uit în jur, constat cu tristețe că sunt semeni care ating o extremă periculoasă în dragostea pentru animale. Mă refer la aceia care urăsc oamenii, dar adoră animalele.  Cei care răniți de alți oameni, se refugiază complet în lumea celor care nu cuvântă, în timp ce acumulează și refulează venin către ai lor.  Ce păcat că nu reușesc să își dea seama că lecția oferită cu atâta generozitate de către animale e chiar despre iertare, dragoste și încredere...

Aceeași tristețe mă apucă și când îi observ pe cei iresponsabili,  incapabili de empatie, care se consideră prin însăși condiția de om, îndreptățiti să abuzeze sub o formă sau alta,  ființe nevinovate care depind cu totul și cu totul de bunăvoința omului.
Suntem toți copiii aceleiași planete iar supremația omului nu se poate câștiga decât prin acte de bunătate, de atenție și de grijă. Asta ne-ar face într-adevăr ființele supreme.



Niciun comentariu: