marți, 25 aprilie 2017

DACĂ E MARȚI, E CU MUZICĂ

Avantajul când te duci la filme proaste, e că poți să te alegi cu o coloană sonoră bună. 
E ca-n viață, nimic nu e degeaba, iar legile compensației funcționează fără cusur.

Pe mine și pe fiu-meu ne distrează teribil să bifăm din când în când filme fără pretenții, dar cu bugete bunicele, că știm sigur că odată ce ne-am dezbărat de năravuri elitiste, ne vom alege cu niște efecte vizuale bune, o seamă de bătăi cinstite, cu șpagat în aer și eroi din tablă blindată, care nu se-ndoaie, nu se crapă, oricâți pumni și picioare-n cap își iau, scapă din foc, din gloanțe, din accidente de mașini cu tumbe multe-n aer. 


Așa că nu puteam să ratăm John Wick 2. Pentru că suntem fani Keanu Reeves, și-apoi pentru că nici primul nu ne-a lăsat cu buza umflată. E genul de film care se ține de cuvânt, nu se umflă-n pene că e nu-știu-ce capodoperă și, ce-ți promite încă din faza de afiș că-ți dă, aia face până la capăt. Iar John Wick 2, din toate punctele astea de vedere, nu a fost deloc dezamăgitor. Am vrut cafteală, urmăriri și împușcături, am primit un Counter Strike cu actori, pe cinste.

Treaba e că ne-am ales și cu ditamai surpriza în pachetul ăsta. O surpriză sonoră, interesantă și cu multe fațete.
Nostalghia. Ciscandra Nostalghia. O fată din Los Angeles, de origini iraniene, fascinantă prin credibilitatea și autenticul artistei din ea.

Am eu o vorbă, când îmi place ceva de rămân fără aer, zic că: „mă rupe pe genunchi”. Asta a făcut Nostalghia cu mine, inconștient și fără milă, la fel și cu tânărul viking aka fiu-meu.
Tipa asta e așa de sofisticată și de expresiv construită că odată ce-ai descoperit-o, te bântuie ca o stafie și te face să încingi youtube-ul zilnic, doar-doar mai găsești vreun clip neștiut cu ea. Sau să le înveți pe de rost pe cele deja știute, ca un groupie wannabe respectabil. 
Nu degeaba are ceva fantomatic in aer, cu pletele acelea negre tăciune, lungi până dincolo de șolduri, filiform de slabă, cu privirea sperietor de densă și cu dansul acela hipnotic, cu mișcări ba lascive ba neașteptat de brutale, fără să-și piardă însă vreo secundă grația.   
Chiar și vocea ei vine dintr-o casă a surprizelor. Poate atinge note suave, dulci, de fetiță suspendată în corp firav de adult, ca apoi dintr-o dată să plonjeze în tonuri grave, aspre, de furie guturală, strivind și mușcându-și cuvintele.

Ca gen, ea zice că muzica ei e Dark Art Pop, dar fanii au inventat termenul Post-Apocalyptic Gipsy Punk. Și pe mine mă inspiră ce zic fanii!
Foarte filmică, cathartică, muzica ei se joacă în multiple registre, lăsând hazardul unor stări profund vulnerabile și spirituale să-și spună poveștile. E când inocență, când frivolitate vindicativă, când revelație, când dramă, când pasiune.

Și, nu pot să nu vă împărtășesc înainte de-a vă invita să o ascultați, o senzație personală (care, la fel de bine, poate fi simptomul unei boli psihice cu care am învățat să conviețuiesc, relativ pașnic).
Din seria viselor mele repetitive, alea nocturne, am o temă favorită, o buclă onirică în care reintru periodic. Sunt în casa copilăriei mele de la Moreni, am o vârstă incertă, un soi de adolescență matură, și caut cu disperare, pe raftul unde-mi țineam casetele audio, o casetă fără carcasă pe a cărei bandă de hârtie scrisesem cu pixul, „post-punk”. Atât.  
Și, tot în vis, mă perpelesc și mă dau de ceasul morții de dorul muzicii de pe acea casetă. Niște melodii care parcă nici nu există în dimensiunea asta, cu niște energii care captează organic tot ce sunt, trecând prin pereții tuturor timpurilor.
Ok. Ajung cu exploratul muzicilor Nostalghiei la o anume piesă: Cool for Chaos.

Și șoc! Era una dintre melodiile de pe caseta mea.


Niciun comentariu: