sâmbătă, 6 mai 2017

ATENȚIE, FRAGIL

Faină tare e viața asta și pesemne că ar fi și mai generoasă cu noi dacă am ști cum s-o trăim, fără să mai încurcăm nemilos capra cu varza, „ce-mi trebuie” cu „ce vreau”, „ce pot” cu „ce cred că pot”.  
Eh, dar suntem doar niște bieți oameni, nu ne e dat să trăim ca Buddha, în contemplație  eternă și cu burta la vedere, fără complexe, drame și depresii. Și-apoi, e super motivant să știm că până și lui Buddha i-a luat ceva timp până să devină ceea ce știm că a devenit, că nu le pică nici figurilor divine ceva chiar din cer. 


Între cele două mari fenomene ale vieții, ambele independente de voința noastră, nașterea și moartea, avem un oarecare timp de explorat pe-aici.
Personal, îmi sunt neclare treburile astea cu karma și cu reîncarnările, așa că mă rezum la chestiuni mai pragmatice, mai pe-nțelesul meu și-al altora ca mine. (Ooook, mărturisesc totuși că atunci când mă mai răstoarnă cu roțile-n sus limitările propriei putințe de înțelegere asupra unor întâmplări...mai trișez aruncând un ochi pe câte-o astrogramă, musai karmică, doar-doar m-oi lumina un pic. Firește că asta nu ajută concret la nimic, doar îmi subliniază propria labilitate.)

Ceea ce am înțeles din plin până acum, e că universul înseamnă continuă dinamică. Schimbare, adaptare, reinventare. Nimic nu-i fix, nimic nu vine cu garanții la pachet, în timp ce natura umană are o caracteristică al naibii de imuabilă: FRAGILITATEA.
Cum să faci față tuturor încercărilor și transformărilor în ciuda afurisitei de fragilități? 
First of all, acceptând că-și găsește culcuș bun peste tot în noi și înțelegând că ea există constant, doar că-și mută locașul. O descoperi ca pe-un purice zglobiu ba în inimă, ba-n minte. Că oriunde e loc de manifestare a conștiinței, e loc și de fragilitate.
Cert e că n-avem pe unde scoate cămașa, nu scăpăm de ea. Dar există speranță: avem liberul arbitru la noi și putem face alegeri!

Lupul bun, lupul rău
Mi-a adus aminte aseară cineva foarte drag, despre povestea lupului cel bun și a lupului cel rău.
 Într-o seară, un bătrân indian îi explica nepotului său ce luptă teribilă se dă în interiorul fiecărei persoane. Şi i-a spus următoarea pildă:
“Există în fiecare dintre noi doi lupi. Primul este Lupul Răului. El este furia, gelozia, invidia, tristeţea, regretele, aroganţa, cupiditatea, vinovăţia, inferioritatea, minciuna, orgoliul, superioritatea şi egocentrismul.
Celălalt e Lupul Binelui. El este bucuria, pacea, iubirea, speranţa, liniştea, modestia, bunătatea, bunăvoinţa, adevărul şi compasiunea. Se luptă tot timpul între ei.
După o clipă de gândire, nepoțelul l-a întrebat:
– Bunicule, şi care lup este mai puternic? Care dintre cei doi va câștiga?
– Învinge întotdeauna cel pe care îl hrănești.”
Clar că întotdeauna va câștiga lupul pe care alegem să îl hrănim. Însă aș mai veni în completarea frumoasei pilde cu o serie de adăugiri:
1.    Alegerea nu se face odată și gata, rămâne valabilă până la marele final. În fiecare zi suntem supuși la noi încercări, pot veni peste noi situații pe care nu le anticipam cu o zi sau cu o oră în urmă. Putem fi luați prin surprindere permanent de oameni și contexte noi. Ciocnirile cu necunoscutul nu sunt confortabile mereu și au darul de a ne măsura ființa din cap până-n picioare, răsturnându-ne convingeri, testându-ne principii, ridicându-ne la fileu întrebări care ne răscolesc până în cele mai profunde straturi ale ființei.
Și atunci, ghici ce? Trebuie să facem noi alegeri și să ne mobilizăm liberul arbitru ca să ne arate calea. Treabă simplă nu-i nici asta, pentru că liberul arbitru, folosit fără discernământul corect, adică înspre sprijinul real al sinelui și al dezvoltării sale, doar ne va ajuta să perpetuăm tiparul cunoscut, care poate că nu e tocmai cel optim și care, neadaptat prezentului, poate însemna blocaj major sau chiar potențială  autodistrugere. În natură vedem cum supraviețuiesc doar speciile care se adaptează. Pentru oameni, aparent e mai safe să facă ceea ce știu deja, chiar dacă asta e calea sigură să te îngropi de viu în rutină neconstructivă și neputințe. Iar femeile, mai mult decât bărbații, au o mare problemă cu identificarea dead end-urilor.  Dar asta e o altă discuție.
Una peste alta, alegem zilnic lupul pe care să îl hrănim, conștient sau nu. Ideal ar fi să o facem conștient, fără frici și fără amenințarea pur ipotetică a drobului de sare.  
2.    Există și varianta ca, paralizați în fața vieții, să nu facem nicio alegere și să nu hrănim niciun lup. Ceea ce iscă o situație tare dramatică. Lupul, bun sau rău, e și el o biată fiară căreia i se face foame. “Foame de lup”, right?
Și, când refuzi să faci alegerea pe care să îl hrănești, amândoi devin la fel de înfometați, de nu mai știi care e ăla bun și care e ăla rău. Bieții lupi ajung să depindă de o mână de mâncare pe care alții le-o aruncă pe jos, în funcție de cheful, nevoile, putințele sau neputințele lor. Așa că obținem doi lupi confuzi, alienați, jigăriți, fără scop precis niciunul dintre ei, doar dependenți de străinii care, aleatoriu, le aruncă o bucățică pe care să se sfâșie.
Asta înseamnă să nu alegi și să depinzi de ceea ce alții vor alege pentru tine. Ființa sfâșiată și mereu mânată haotic de foame, dar niciodată sătulă.
3.    Aici m-aș lega de înțelepciunea mioritică, cea din “lupu-și schimbă părul, dar năravul ba”. Lupul nu e tocmai un cățeluș și-atunci trebuie mare grijă cum îl creștem, chiar și pe cel bun. Vegetarian nu va ajunge niciodată și trebuie să fim conștienți de asta. Și-apoi lupul, ca orice fiară, simte frica. Intenția cu care îl hrănim nu trebuie să ascundă în interiorul ei nicio urmă de teamă. Că lupul simte și își transformă și el intențiile imediat. Lupul bun trebuie hrănit cu inima liberă, binele din noi trebuie dăruit necondiționat, nu strecurat clandestin în spatele fricii de singurătate sau de abandon. Inclusiv bunătatea trebuie să aibă discernământ, altfel e doar slăbiciune frumos ambalată.  
Ce să mai, cu lupi sau fără lupi, suntem încercați zi de zi cu fel și fel de forme de fragilitate, oricâte războaie am purtat deja.
A alege sau a nu alege
Devenim fragili când ne ancorăm mintea în concepte din care nu mai reușim să ieșim și să constatăm că între timp ele sunt depășite de realitate. Noroc că viața ne mai aduce câte-o furtună care ne smulge tabla de pe casă și, rămânând descoperiți, suntem nevoiți să ne fabricăm un acoperiș mai bun.
Devenim fragili când ne aruncăm sinucigaș în gol, în situații absurde, despre care știm clar că au potențial să ne rupă în bucăți, dar în aroganța de mici dumnezei sau în frica de a spune „nu”, ne mutilăm inconștient bucăți bune de destin.  
Devenim fragili când alegem să ne însoțim cu oameni care se dovedesc a fi nepotriviți nevoilor și etapei noastre de viață, dar nu le dăm drumul la timp. Rămânem în agonie continuă, fie de frica singurătății fie pentru că drogul obișnuinței ne mână în luptă până la dezintegrarea totală a sinelui, orbiți de ideea ca o relație poate fi salvată chiar și după ce și-a pierdut sensul.  
Devenim fragili când în haosul pierderii controlului și a liberului arbitru, ne refuzăm șansa să ne maturizăm. Dar nu rămânem nici copii, pentru că prea marcați de toate sfâșierile, pierdem curiozitatea și inocența copilului de-a mai încerca necunoscutul și de a-și da șanse noi. Rămâne doar un om hărtănit din toate părțile, obosit, consumat, care doar îmbătrânește. Îi seacă forțele. În loc să se bucure de maturitatea aia frumoasă, cea care rotunjește  timpul și dă trăirilor armonia echilibrului și-a întregului. De-asta vedem puțini oameni maturi și mulți doar îmbătrâniți.
De fragilitate, câtă vreme suntem oameni, nu putem scăpa. În orice formă am fi și în orice etapă de evoluție, ne va urmari cu ispitele calibrate pe măsura a ceea ce suntem atunci, încercându-ne autenticul ființei, testându-ne limitele și obligându-ne să ne redescoperim în situații nemaiîntâlnite până atunci.  
Și, poate că atunci când nu știm cum să procedăm, când ne îndoim de luciditatea liberului arbitru, când încrederea în sine sau în ceilalți ne e pusă la încercare, poate că cel mai bine ar fi să facem un pas înapoi și să analizăm din postura observatorului coordonatele noii situații, în întregul tabloului. Inclusiv pe noi înșine și reacțiile noastre în fața ei, cercetându-ne cu atenție și sinceritate motivațiile pentru care alegem să facem sau să nu facem ceva.

Să nu uităm însă că și fragilitatea are partea ei frumoasă și utilă. Pentru că dând liber acces la părțile cele mai vulnerabile din noi, lăsându-ne expuși, avem șansa să ne confruntăm cu cele mai adânci frici. E adevărat, expunerile pot fi tare traumatice și te pot dărâma pe dinăuntru, ca o implozie, de nu mai rămâne nimic nedevastat. Dar știți ceva? Nu e asta șansa perfectă să poți începe apoi o construcție nouă cu sinele, de la zero, pentru o nouă devenire, cu mai mult curaj și lăsând în urmă vechile bagaje? E ca și când te-ai naște din nou, în varianta îmbunătățită, cu încrederea că poate, de data asta, vei alege cu mai multă înțelepciune și adecvare ceea ce vei face mai departe. Mai puternici, mai elastici, mai curajoși. Că doar așa devenim sabie de samurai, nu?  
Tot ce alegem să facem sau să nu facem este important, pentru că orice alegere ne va modifica destinul. În bine sau în rău. Și, în realitate, tot ce avem de pierdut, e frica. Să fii viu, inseamnă nu doar să supraviețuiești ci să ai curaj să riști orice pentru a te face fericit.






2 comentarii:

Anonim spunea...

Și dacă fericirea unuia înseamnă distrugerea altuia?
Și trebuie să fim naivi să considerăm că viața ar fi plină de fericire, iar cei nefericiți sunt așa fiindcă ei ar fi ales.
Iar dacă frica se pierde, cu siguranță, a avut loc o explozie neuronală și nu rămâne decât normalul să perceapă anormalul din privirea-i goală.

Florentina Ionescu spunea...

Și dacă fericirea unuia înseamnă distrugerea altuia?

Dragă cititorule, a pune problema din unghiul ăsta înseamnă că din start am ieșit din zona de abordare echilibrată și ne-am plasat într-o extremă.
Să ai putere de distrugere asupra unei alte ființe înseamnă că, în primul rând, acea relație s-a construit pe niște baze șubrede și era cât se poate de disfuncțională. Înseamnă că ne-am lipsit de adevăr și, în plus, conștient sau inconștient, s-a întâmplat să îi fi strivit identitatea celeilalte în timpul relației, în acest fel legând acea persoană numai de tine, tu asumându-ți un dublu rol, cel de abuzator-salvator.
Partea proastă, cea mai proastă, e că într-o astfel de relație se fac praf ambele persoane implicate, rămând acolo, împreună, până la distrugerea finală.
A face rău unei partenere nu e un dat al sorții, ci e o alegere. Alegere care se produce în sânul relației. Alegi să o înșeli pe niște planuri importante pentru ea, să o ții captivă în niște proiecții care nu au corespondent în realitate., să îi cultivi în timpul relației slăbiciuni și nesiguranțe pentru a o face cât mai dependentă de tine și de aprecierile tale. Oamenii care își dăruiesc reciproc adevărul, în orice situație, cu grijă, aplecare și respect unul față de celălalt, nu au cum să-și facă rău. Pentru că niciunul nu îl lipsește pe celălalt de privilegiul liberului arbitru.
Pentru ca fericirea unuia să însemne Hiroshima altuia, e clar că fericirea aia nu era o construcție bazată pe schimburi echitabile si era o falsa fericire. O mare iluzie, bazată pe frici, angoase, neputințe, dependențe bolnăvicioase. Și, intențiile din spate, cele care au construit relația, nu erau cele ale unor oameni „întregi”.
Atunci când alegem să procedăm corect, în primul rând față de propria ființă, automat vom proceda corect și față de parteneră. Fiindcă ceea ce îi dăruim e adevărul pur. Și, mai departe, va alege ce va face cu acel adevăr, ajutându-se de propriul discernământ.

Câtă vreme punem problema în termenii „fericirea unuia e distrugerea celuilalt”, mai poate înseamna și că ne-am asumat un sacrificiu, o cale a martiriului, ceea ce în relații e, de fapt, o cauză fără cauză!
Nu trebuie să rămânem prinși în relații în care fie autosacrificiul, fie frica de schimbare sunt reperele dominante. Asta înseamnă și distrugere, și autodistrugere. Otravă.

Și trebuie să fim naivi să considerăm că viața ar fi plină de fericire, iar cei nefericiți sunt așa fiindcă ei ar fi ales.

Viața e plină de alegeri, nu vine nici cu fericirea, nici cu nefericirea la pachet.
Ceea ce ni se întâmplă (dincolo de situațiile implacabile, firește) e ceea ce noi alegem să ni se întâmple, dintr-o multitudine de alternative.
Altfel, viața înseamnă dinamică, alternanțe de stări și de întâmplări. De toate. Însă a fi fericit sau nefericit ține de modul în care noi înșine ne poziționam în raport cu întâmplările. Dacă vrei să vezi doar drama, sigur că te vei adânci în nefericire, ca într-un hău fără fund. Dacă vrei să vezi că acea întâmplare, chiar dacă grea, dureroasă, e un prilej de a afla ceva relevant despre tine, despre ceea ce e imperios necesar să îmbunătățești în sine, mai devreme sau mai târziu vei ajunge să fii mai mult fericit decât nefericit.
Bașca avem nevoie și de nefericire ca să evoluăm. Nu ea ne pune oglinda în față? Nu ea face diferența între iluzie și adevăr? Nu tot ea ne învață ce trebuie să facem ca să o depașim și să devenim mai puternici, mai lucizi?
Avem de ales. Întotdeauna avem de ales, în tot și în orice, în fiecare zi.

Iar dacă frica se pierde, cu siguranță, a avut loc o explozie neuronală și nu rămâne decât normalul să perceapă anormalul din privirea-i goală.

Aici nu prea mi-e clar la ce anume te referi. Dacă vei reveni cu o formulare un pic mai explicită, voi răspunde.